JURNAL
Cinematograful ascuns în teatru
A
rtele încep s ă se contopeasc ă , imaginile cinematogra fi ce devin imagini teatrale ș i invers, marile picturi sunt citate în fi lme, nevoia de vizual ș i-a g ă sit în noile media
Adame ș teanu, C ă t ă lina Buzoianu introducea fl ash- backul ș i, prin lumin ă , sugera secven ț e fi lmice. Ast ă zi, sedu ș i parc ă de imaginea cinematogra fi c ă , Silviu Purc ă rete ș i Radu Afrim propun interven ț ia fi lmic ă în profunzime ș i nu doar ca efect, ea intrând în structura dramaturgic ă ș i printre semnele regizorale pe care cei doi le trimit c ă tre spectatori. S ă lu ă m, de pild ă , „Faust” (Goethe) ș i „Gertrude” (piesa lui Radu F. Alexandru), în regia lui Silviu Purc ă rete, ș i „Omul pern ă ” (Martin McDonagh), „P ă durea spânzura ț ilor” (dup ă Liviu Rebreanu), „Ierbar” (scenariul Radu Afrim) ș i dramatizarea dup ă o serie de texte ale unor tineri scriitori, realizat ă tot de Radu Afrim, „Seaside Stories”, toate în regia lui Afrim. Ș i cele ale lui Silviu Purc ă rete, ș i cele ale lui Radu Afrim au fost declarate, nu o dat ă , spectacole-eveniment. Dup ă „Faust” – ș i nu numai – prevedeam pentru Purc ă rete o viitoare carier ă cinematogra fi c ă . Ș i a fost un debut: Undeva la Palilula . Ce a fost surprinz ă tor, comparând „Faust” cu Palilula (stilistic vorbind): „Faust” - ul lui Purc ă rete este mai cinematogra fi c ș i mai vizual decât Palilula ! Teatralitatea din „Faust” este imagistic ă , în vreme ce imaginile din Palilula sunt aproape scenice. Nu acela ș i lucru se poate spune despre decuparea în cadre ș i secven ț e cinematogra fi ce a spectacolu- lui „Gertrude”. Un mecanism scenogra fi c impecabil semnat de Drago ș Buhagiar, acele panouri care se mi ș c ă aproape mereu în fa ț a protagoni ș tilor produc teatru ș i fi lm în acela ș i timp. Se merge de la plan-deta- liu la prim-plan ș i plan întreg, apoi plan general, adic ă aproape tot arsenalul cinematogra fi c este pus în slujba scenei. Privim cât ni se d ă voie s ă privim. Privim o mân ă sau un chip, o amors ă , un trup pr ă bu ș it sau doar un fotoliu, pe care se va a ș eza sau nu cineva. Aceast ă manier ă de a provoca spectatorul s ă priveasc ă în spa ț ii înguste genereaz ă mister ș i justi fi c ă putreziciunea care nu trebuie l ă sat ă la vedere – ea trebuie bine ascuns ă sub acele panouri negre care se deschid ș i se închid mereu, ar ă tându-ne de fi ecare dat ă altceva, poate acel ceva pe care nu l-am fi observat în spa ț iul larg al scenei. La Purc ă rete, în „Furtuna” (Shakespeare), dar ș i în acea bijuterie teatral ă numit ă „Pia ț eta” (Goldoni), existau deja semne cinematogra fi ce. În „Gertrude”, îns ă , aproape întregul concept este fi lmic.
Lauren ț iu Damian
un aliat deloc efemer, ci pe termen lung. Conceptele teatrale marca Piscator, Grotowski, Brook, alt ă dat ă legi fundamentale în teatru, mai sunt amintite doar de nostalgici. Exist ă ast ă zi teatru-instala ț ie, teatru-con- cept, cinema-conven ț ie teatral ă , teatru-dans... Filmul ș i teatrul nu mai sunt dou ă lumi diferite, ci, de multe ori, chiar una singur ă . Este precum în imaginea aceea iconic ă din fi lmul lui Bergman, Persona , cu dou ă jum ă t ăț i de chip care alc ă tuiesc unul aproape perfect. Ș i la noi au existat – s ă le spunem – formule-citat în care cinemaul a intrat în actul teatral. S ă ne amintim de oglinda din „Hamlet”-ul lui Dinu Cernescu, unde fantoma nu era deloc nep ă mântean ă , era imaginea lui Horatio oglindit ă ș i care îi povestea cum s-a petrecut crima. S ă ne amintim acurate ț ea ș i efectul oglinzilor din „Nepotul lui Rameau” (Denis Diderot), spectacolul lui David Esrig, unde Gheorghe Dinic ă avea zeci de chipuri în zeci de unghiuri ș i încadraturi – de fapt, cinematogra fi ce! Cum apare, vorbind de pictur ă , „Parabola orbilor”, a lui Bruegel, în Andrei Rubliov , fi lmul lui Andrei Tarkovski, sau celebra „Cin ă de tain ă ”, în cea a cer- ș etorilor din fi lmul lui Luis Buñuel, Viridiana ? Sau, la noi, decorul suprarealist din Meandrele lui Mircea S ă ucan, cadrele iconice ș i jocul actoricesc aproape de ritual din Nunta de piatr ă (Mircea Veroiu ș i Dan Pi ț a), tablourile vii cu anemone din Luchian , fi lmul lui Nicolae M ă rgineanu, sau, recent, un amestec impresionant de Cehov cu Strindberg ș i Ibsen, într-o conven ț ie teatral-scenogra fi c ă asumat ă de Cristi Puiu în Malmkrog . Ast ă zi, fenomenul inser ț iei cinemaului în actul tea- tral este din ce în ce mai pregnant. Unii creatori o fac doar pentru a ob ț ine un efect în plus, al ț ii încearc ă s ă treac ă spa ț iul teatral dincolo de scen ă ș i chiar de sal ă . Andrei Ș erban a oferit o experien ță inedit ă cu „Trilogia antic ă ”, mutând actul teatral în catacombele Teatrului Na ț ional ș i provocând imagini teatrale de o vizualitate din care lipsea doar ecranul. În „Diminea ț a pierdut ă ”, dup ă Gabriela
4
Nr. 4 | 2023
Made with FlippingBook - Online magazine maker