„Gertrude” (Radu F. Alexandru), r. Silviu Purc ă rete, Teatrul Na ț ional Bucure ș ti
Radu Afrim merge mai departe. Spectacolele lui provoac ă dezbateri aprinse. Nu din acelea cu îmi place sau nu, ci dezbateri reale privind maniera în care acest regizor reinventeaz ă actul teatral. Cu ajutorul imaginilor fi lmice sau al teatrului-colaj, cu intimitatea adus ă la rang de ritual teatral, asta în majoritatea spec- tacolelor citate, inclusiv în „Trei surori”, unde a flă m din imagini cam ce se întâmpl ă la Moscova ș i cât e de iluzoriu visul provincial „la Moscova, la Moscova...”. „Omul pern ă ” sugera c ă planul doi teatral este mai important de privit decât ce se întâmpl ă în avan- scen ă . Decorul cu acele spa ț ii înguste, cât s ă stai în ele ț inându- ț i respira ț ia, sugera cadrul cinematogra fi c. În „P ă durea”, te ui ț i mai mult la acel foi ș or luminat unde se adun ă personajele, unde mai auzi din când în când ce se vorbe ș te, un loc dep ă rtat unde se întâmpl ă evenimente pe care, dac ă nu le vezi, ț i le po ț i închipui. L ă sând o mare parte din scen ă complet goal ă , Afrim te oblig ă s ă prive ș ti intens acel foi ș or sau acea cazarm ă , tot a ș a cum obiectivul aparatului de fi lmat te oblig ă s ă îi respec ț i încadratura. „Putem privi o pictur ă dincolo de ram ă ?”, se întreba cunoscuta documentarist ă Nina Behar în lucrarea ei de doctorat de la Sorbona. Ș i tot ea spunea c ă este posibil acest lucru doar dac ă privitorul d ă drumul gândului imaginativ. Asta face ș i Afrim, mai ales în „Ierbar”, locul acela amintind de acea Zon ă din C ă l ă uza ( Stalker ), loc care la început, în maniera tarkovskian ă , cap ă t ă culoare, apoi mister, apoi revela ț ie. A ș a p ă trundem în „Ierbar”, apoi intr ă m în imagini cu tufe b ă tute de vânt, mergând al ă turi de personajele care ies ș i intr ă dezinvolt în cele dou ă spa ț ii, cel teatral ș i cel cinematogra fi c, în c ă utarea copil ă riei sau a unui timp care, de atâta frumuse ț e, s-a f ă cut ță nd ă ri! În acele „Pove ș ti despre mare”, Afrim aduce marea ș i nisipul lâng ă noi. A ș a cum alt ă dat ă Ducu Darie aducea z ă pada pe scen ă la Bulandra, în feeria „Poveste de iarn ă ” (Shakespeare). Nu, nu mai suntem la teatru,
este evident. Facem plaj ă ș i noi, al ă turi de personajele m ă rii, sau ne d ă m pe derdelu ș ș i ne batem cu z ă pad ă ! Spectatorul mai vine la teatru s ă asculte un mono- log sau s ă vad ă o imagine care înso ț e ș te monologul? Sigur, monologul lui Prospero, cu acel unic George Constantin, poate fi ascultat ș i acum. Dar îmi amintesc c ă , atunci când am v ă zut „Furtuna” pus ă în scen ă de Liviu Ciulei, auzeam vocea lui Prospero, dar priveam în acela ș i timp apa care înconjura totul, pe o insul ă a peniten ț ei. M-am întrebat de multe ori: de ce în cinemaul românesc actual exist ă apeten ță mai mult pentru crea ț iile lui Pintilie, Daneliuc, Tatos, adic ă tenta ț ia de hiperrealism, decât pentru limbajul metaforic dublat de picturalitate vizual ă din fi lmele lui Dan Pi ț a sau Mircea Veroiu ( Concurs , Dincolo de pod , Adela )? Ș i de ce, în acela ș i timp, sunt apreciate ș i comentate eseurile parabolice ale lui S ă ucan ( Meandre , 100 de lei )? S ă fi e oare teatralitatea ceva ce duce la desuetudine în cinema? Sunt doar întreb ă ri! În teatru, imaginea cinematogra fi c ă începe s ă devin ă o component ă important ă , dând o nou ă dimensiune spa ț iului scenic. Teatralitatea ca formul ă pentru un fi lm a început s ă fi e în ț eleas ă ș i în cinemaul românesc, prin Cristi Puiu, cu al s ă u Malmkrog , sau Cristian Mungiu, cu acel impresionant cadru-secven ță din R.M.N. , unde se desf ăș oar ă de fapt o adev ă rat ă reprezenta ț ie teatral ă , cu o mul ț ime de oameni împ ă r- ț it ă în multe tabere care vocifereaz ă , ș i parc ă fi ecare om de ț ine adev ă rul lui, prin replici venite din toate direc ț iile. Poate c ă viitorul (nu m ă refer la cel ce va deforma arta fi lmului prin tehnic ă ș i computere) va impune spectacolul cinematogra fi c. Iar adev ă ratul spectacol va fi atunci când realitatea va fi mult mai fi ltrat ă prin sensibilitatea unui creator. Înc ă ne putem uita, f ă r ă s ă fi m b ă nui ț i de nostalgie, la marile modele. Ele se numesc: Bergman, Kurosawa, Welles, Antonioni, Fellini, Tarkovski, Wong Kar-wai...
Nr. 4 | 2023 5
Made with FlippingBook - Online magazine maker