REFLEC Ț II CRITICE
O var ă de neuitat (r. Lucian Pintilie) bulgari româniza ț i din O var ă de neuitat . Ș i acolo patriotismul era „ultimul refugiu al lichelelor” – cum spunea Samuel Johnson, citat în fi lmul lui Kubrick de colonelul onest interpretat de Kirk Douglas. Totu ș i, min ț ile sclipitoare, favorabile concep ț iilor „suprastatale” ș i „globalizante”, vor avea de furc ă (bine de tot!) cu Madam Dumitriu, personajul jucat de Kristin Scott Th omas în filmul lui Lucian Pintilie din 1994. Englezoaic ă (dar cu r ă d ă cini româno-un- gure ș ti), s-a îndr ă gostit de limba român ă ș i chiar de România (pe atunci, România Mare), dup ă ce ș i-a cunoscut b ă rbatul: c ă pitanul principial ș i cult Dumitriu (Claudiu Bleon ț ) – „lucru rar în Armata Român ă ”, dup ă cum precizeaz ă colonelul Tilibiu (Marcel Iure ș ). Un vârf de deal ceva mai mare din Cadrilater e, pentru ea, „mult mai frumos ca Fuji Yama”. Exist ă la Pintilie – în general (nu doar în O var ă de neuitat – o balan ță ce se a flă în deplin echilibru când e vorba de sentimentele patriotice. Exist ă un loc geometric (de geome- trie poetic ă ) unde O var ă de neuitat se
întâlne ș te cu Salonul nr. 6 în n ă ruirea unui destin prin exersarea demnit ăț ii ( ș i împreun ă -p ă timirii). Doctorul din scri- erea lui Anton Pavlovici Cehov ș i so ț ia o fiț erului român din scrierea lui Petru Dumitriu sunt victimele propriei bun ă t ăț i, propriei generozit ăț i. Pân ă în pânzele albe. Sau pân ă la dang ă tul de clopot din fi nal. Filmul lui Pintilie dup ă Cehov (realizat pentru Televiziunea Iugoslav ă la mijlocul anilor ’70) e cvasi-necunoscut, nu a avut premiera în România, fi ind proiectat doar în regim festivalier sau de cinematec ă . Filmul lui Pintilie dup ă Dumitriu a fost lansat acum aproape 30 de ani. M ă gândesc c ă alta i-ar fi fost receptarea dac ă specta- torii ș i cinea ș tii deopotriv ă (m ă refer la cei care se p ă streaz ă în rezerv ă , la cei ce se declar ă nemul ț umi ț i) ar fi comparat modul cum e reprezentat ă Armia Român ă cu, s ă zicem, ceea ce vedem în Înghi ț itorul de s ă bii , fi lmul lui Alexa Visarion dup ă schi ț a lui Alexandru Sahia, iar nu în fi l- mele „epopeii na ț ionale”. Nici O var ă de neuitat , nici Salonul nr. 6 nu las ă loc prea
mult pentru false speran ț e. Refuzul com- promisului (care, oricum, nu te-ar sc ă pa de piaza rea) e autoexcluderea, margina- lizarea, ostracizarea, r ă stignirea. Tertium non datur. Solu ț ia: pustietatea care e „mai nobil ă decât noi”, spune la fi nal o fiț erul din Tertium non datur (2006), ultimul opus (mediumetraj) regizat de Lucian Pintilie, dup ă nuvela „Capul de zimbru”, a lui Vasile Voiculescu. Mucenicii se întâlnesc cu tot felul de canalii. România, pentru Lucian Pintilie, nu e o „patrie detestabil ă ”, ci „co ș marul meu iubit”. Dintre regizorii Noului Val, doar câ ț iva (foarte pu ț ini, unul – sigur – e Cristi Puiu) au izbutit s ă p ă streze acest echilibru ce aminte ș te, pe undeva, de ambivalen ț a sentimentelor patriotice ale irlandezului James Joyce, care, de la 22 de ani ș i pân ă la mutarea sa la cele ve ș nice, a tr ă it pe continent, dar avea s ă scrie numai ș i numai despre patria sa ș i – stricto sensu – despre ora ș ul s ă u natal, Dublin, pe care îl socotea un fel de axis mundi.
72
Nr. 4 | 2023
Made with FlippingBook - Online magazine maker