AIP DICȚIONARUL ENCICLOPEDIC INTER-REGIONAL DEPSIHANALIZĂ
TEORI ALE RELAȚILOR DE OBIECT
Lorem Ipsum
T R A N S F E R
SINE
C O N T R A T R A N S F E R
CONCEPTE DE CÂMP
ASOCIERE LIBERĂ
IDENTIFICARE PROIECTIVĂ
CONȚINERE
P U L S I U N I
PUNERE ÎN ACT
INCONȘTIENT
C O N F L C T
TEORIA COMUNICĂRI
PSIHOLOGIA EULUI
I
AIP DICȚIONARUL ENCICLOPEDIC INTER-REGIONAL DE PSIHANALIZĂ
CUPRINS
AMAE ....................................................................................................................................... 2 CADRU (PSIHANALITIC).................................................................................................. 14 CONȚINERE: CONȚINĂTOR-CONȚINUT .................................................................... 36 CONTRATRANSFER .......................................................................................................... 49 INCONȘTIENT ..................................................................................................................... 79 INTERSUBIECTIVITATE ................................................................................................ 158 NACHTRÄGLICHKEIT ...................................................................................................... 234 PUNERE ÎN SCENĂ (ENACTMENT) ............................................................................ 269 SINE ...................................................................................................................................... 289 TEORIA COMUNICĂRII ................................................................................................. 364 TEORII A LE RELAȚIILOR DE OBIECT (TRO) ........................................................ 376 TRANSFER.......................................................................................................................... 459
Înapoi la Cuprins
AMAE Definiție tri-regională
Consultanți Inter-Regionali: Takayuki Kinugasa (America de Nord), Elias M. da Rocha Barros (America Latină) și Arne Jemstedt (Europa) Co-Președinte Inter-Regional Coordonator: Eva D. Papiasvili (America de Nord) ______
Traducere în limba română prin grija Societății Române de Psihanaliză Tradus de: Daniela Andronache Coordonat de: María Inés Nieto
I. DEFINIȚIE INTRODUCTIVĂ
Amae este un cuvânt japonez folosit în limba colocvială. Este o formă substantivată a verbului amaeru . Ambele derivă din adjectivul amai , care înseamnă „gust dulce”. Amaeru este o combinație între verbul eru , care înseamnă „a dobândi” sau „a obține” și amai . Astfel, semnificația originală literală a lui amaeru este a obține ceva dulce . În utilizarea comună, amaeru se referă la a te purta copilărește , în manieră dependentă, pentru a provoca indulgența altora și a obține ceea ce dorești: afecțiune, apropiere fizică, susținere emoțională sau suport concret sau pentru a-ți fi satisfăcută o cerere. Este un comportament ce apelează la indulgența celuilalt și presupune un grad de apropiere familială sau de intimitate. În mod tipic, bebelușul, copilul mic pot atrage figura maternă sau persoana de îngrijire într-o manieră dulce- dependentă, pentru a obține satisfacerea dorințelor. Comportamentele de tip amae și amaeru sunt observate în afara mediului familial și dincolo de perioada copilăriei, în interacțiunile interpersonale japoneze. Pot apărea în relații de prietenie apropiate, în relațiile intime de cuplu, în familia extinsă sau în grupuri restrânse, cum ar fi între colegii de clasă sau de echipă. De asemenea, sunt observate în relații în care există diferențe de putere sau de statut, precum relațiile profesor-student, șef-subordonat sau colegi seniori-juniori. În funcție de circumstanțele interpersonale, fenomenul amae este larg acceptat ca semnificant al puterii și solidității relației pe de o parte, iar pe de alta, poate fi perceput negativ, ca o indicație a imaturității persoanei, a auto-indulgenței, îndreptățirii sau lipsei de conștiință socială și de bun simț. În Dicționarul nord-american complet de psihanaliză, Salman Akhtar (2009) definește Amae ca pe un „termen japonez, care denotă o interacțiune intermitentă, recurentă, tipizată cultural, în care regulile comune de proprietate și formalitate sunt suspendate, permițându-li- se oamenilor să primească și să-și ofere unii altora o susținere afectuoasă egotică” (p. 12). Această definiție are la bază definiția dată acestui termen de către Takeo Doi (1971/73), definiție extinsă ulterior în terminologia psihologiei Eului de către Daniel Freeman (1998), respectiv o „regresie interactivă reciprocă în serviciul Eului, care gratifică și servește la
2
Înapoi la Cuprins
creșterea intrapsihică progresivă și dezvoltarea ambilor participanți” (Freeman, 1998, p. 47). Editorii Dicționarului japonez se psihanaliză (Okonogi, K, Kitayama, O, Ushijima, S, Kano, R, Kinugasa et al., 2002) au pornit și ei tot de la definiția lui Doi și arată complexitățile dependenței emoționale cu rădăcini preverbale conținute în implicațiile dinamice ale amae . Niciunul dintre dicționarele sau glosarele cunoscute în niciuna dintre limbile din Europa și America Latină nu conține amae și termenul a rămas în mare necunoscut până acum publicului psihanalitic larg. Această definiție pornește de la și extinde toate sursele de mai sus.
II. DEZVOLTAREA CONCEPTULUI
Ca fenomen psihologic, conceptul de amae a fost introdus și evidențiat de către Takeo Doi în lucrarea sa publicată în 1971, „The Anatomy of Dependence”, [Anatomia dependenței] care a fost tradusă în 1973 pentru publicul occidental. El a descris o multitudine de comportamente de tip amae în interacțiunile sociale și clinice japoneze și a avansat ideea unei importanțe esențiale a conceptului de amae pentru înțelegerea psihologiei japoneze. El traduce amae ca „dependență sau dependență emoțională” (1973) și a definit amaeru cu semnificația: „a depinde de altul și a prezuma bunăvoința altuia” (1973). El consideră că termenul indică „neajutorarea și dorința de a fi iubit” și exprimarea „nevoii de a fi iubit” și îl vede ca echivalent al nevoilor de dependență. Îi identifică prototipul în psihologia sugarului în relație cu mama, nu a unui sugar nou-născut, ci a sugarului care a realizat deja că mama lui există independent de el (Doi, 1973). În ultima sa lucrare, Doi (1989) extinde formularea dinamică a lui amae : „Un alt lucru important despre conceptul de amae este că, deși la origine indică o stare mentală de mulțumire în care nevoia de iubire este satisfăcută de iubirea celuilalt, acesta se poate referi chiar la nevoia de iubire, pentru că nu întotdeauna subiectul poate conta pe iubirea altuia, oricât de mult ar dori să facă acest lucru. Deci, rezultă că starea de frustrare din amae , ale cărei faze diferite pot fi descrise prin mai multe cuvinte japoneze, poate fi indicată și cu termenul amae și, într-adevăr, adesea este folosită această denumire, întrucât este evident faptul că amae este cel mai mult resimțit ca o dorință aflată în frustrare, decât în satisfacere. În funcție de utilizare, putem vorbi despre două tipuri de amae , unul primitiv, în care se simte siguranța cu privire la un recipient receptiv și unul convolut, care unde nu apare certitudinea că există un astfel de recipient. Primul tip este copilăros, inocent și liniștitor; al doilea este copilăros, încăpățânat și imperativ: mai simplu spus, un amae bun și unul rău, ca să zicem așa...” (Doi, 1989, p. 349). Susținerea lui Doi că amae , adică dependența emoțională, distinge psihologia japoneză în moduri esențiale și unice a fost întâmpinată atât cu acceptare entuziastă, cât și cu scepticism critic. A declanșat dezbateri legate de: În ce mod specific în ar trebui văzută psihologia japoneză? Oare susține Doi că ar fi caracterul japonez unul esențialmente dependent? Cum se raportează amae la înțelegerea dezvoltării umane universale? Cum contribuie conceptul de amae la noi dezvoltări specifice în teoria și practica înțelegerii psihanalitice?
3
Înapoi la Cuprins
III. PERSPECTIVE SOCIO-CULTURALE
Erik Erikson (1950) a descris modul în care influențele specifice ale societății și culturii duc la moduri diferite de adaptare în procesul de creștere și dezvoltare psihologică a omului. El a extins stadiile psihosexuale ale dezvoltării pe care Freud le-a bazat pe biologie, incluzând stadiile psihosociale ale dezvoltării umane de dincolo de rezoluția oedipiană, extinzându-le pe durata ciclului de viață. Conceptul de amae al lui Doi și semnificația acestuia în înțelegerea naturii specifice a psihologiei japoneze poate fi evaluat și în acest context. Mulți specialiști în științe sociale și observatori cros-culturali au remarcat particularitatea societății japoneze și adaptările psihologice japoneze. Conceptul de amae al lui Doi mai adaugă încă o dimensiune acestui discurs. Câteva caracteristici importante observate ca fiind specifice societății și culturii japoneze includ: 1. Relații sociale organizate social; 2. Orientarea către grup în defavoarea distincției individuale; 3. Separarea relațiilor private și publice, interne și externe în gânduri, sentimente și conduită; 4. Accentul pus pe rușine (generată de judecata externă) și vinovăție (expresia judecății interne); 5. Evitarea conflictului și valoarea armoniei; 6. Stilul parental indulgent, receptiv, pe parcursul copilăriei mici, urmat de alocarea de roluri sociale și control comportamental tot mai stringente în copilăria târzie. Larg recunoscută și observată cu atenție de antropologi culturali precum Ruth Benedict (1946) și istoricul Edwin O. Reischauer (1977) și articulată ulterior de Chie Nakane, cel mai renumit antropolog japonez din afara Japoniei (1970), este omniprezenta natura ierarhică verticală a celor mai multe relații japoneze. Conectate și îngemănate cu el, caracteristicile citate mai sus sunt ecoul cultural și psihologic al celor patru secole de sistem feudal cu stratificare rigidă a claselor politice și socio-economice. Modernizarea sub influența Occidentului a început la sfârșitul secolului al nouăsprezecelea și a fost accelerată după al Doilea Război Mondial, odată cu noile instituții guvernamentale democratice și numeroasele schimbări sociale în viața publică politică, economică și tehnologică. Cu toate acestea, valorile și caracteristicile culturale tradiționale se conservă în viața japoneză contemporană ca niște curenți psihologici subliminali. Reischauer (1977) observă capacitatea de adaptare japoneză și recunoaște multe puncte comune umane între Est și Vest. Dean C. Barnlund (1975), în analiza sa comparativă culturală între adezivitatea americană și cea japoneză a valorilor culturale principale transmise ca norme în societate, se referă la amae ca la un reprezentant al „inconștientului cultural”. Pentru a înțelege amae din această perspectivă, sunt cruciale obiceiurile privind creșterea copiilor care oferă apropiere fizică constantă, indulgență, receptivitate, îngrijire maternă foarte empatică și prezența disponibilă și a altor persoane de îngrijire în preajma copilului. Din cauza spațiului limitat al vieții insulare, apropierea foarte mare între oameni și necesitatea de a trăi împreună sunt condiții vitale în Japonia. Nu doar familia extinsă, dar și vecinii și comunitatea sunt prezentate copilului foarte devreme în viața lui. Orice adult din vecinătate este numit oji-san , unchi sau oba-san , mătușă, iar copiii mai mari sunt numiți onei- san , soră mare (echivalentul lui țață/țățică în limba română, n.t.), sau onii-san , frate mare (echivalentul lui nene/nenică ). Aceștia reprezintă persoane potențiale de îngrijire în viața unui copil, promovând sentimentul de siguranță a apartenenței la grup. Alan Roland (1991) a
4
Înapoi la Cuprins
contrastat puternic conceptul de „sine familial” predominant în psihicul japonez, care își are rădăcina în relațiile ierarhice emoționale ale familiei și ale grupului, cu „sinele individualizat” occidental. Reischauer (1977) observă că nu sunt la fel de atașați de familia ca atare, ci mai mult de grupurile înconjurătoare. Acest lucru ar putea sugera un „sine grup” în sensul că un copil își identifică și internalizează foarte de timpuriu locul său în grup. Ilustrativ pentru această dinamică este un ritual japonez tradițional de celebrare denumit Hichi-Go-San . Copiii de doi, trei, patru până la cinci ani și de la șase până la șapte ani sunt celebrați în costume tradiționale și duși la altarul din comunitatea locală. Li se dau dulciuri și jucării cadou, într-o serbare colectivă a trecerii câte unui prag al copilăriei.
IV. IMPLICAȚII PSIHANALITICE ALE CONCEPTULUI AMAE
Așa cum observam mai devreme, deși în multe moduri este acurat și oferă insight în demonstrarea fenomenului particular al lui amae în interacțiunile dintre japonezi și în cele clinice, prima definiție a lui Doi a conceptului de amae (1973), ca „nevoie de dependență în neajutorare” și „dorință de a fi iubit”, a declanșat mai multe dezbateri teoretice și clinice. Din perspectiva dezvoltării, amae precedă achiziția limbajului la copil. De exemplu, japonezii spun despre un bebeluș care își exprimă activ dorințele de mama: „Acest copil este deja atât de dependent emoțional ( amaeru )”. Atunci când bebelușul continuă să trăiască dorința de prezența mamei, această configurație emoțională este poziționată în nucleul vieții sale emoționale în mod inconștient. Acest fenomen poate fi comparat cu ceea ce a spus Freud despre conceptul de „sexualitate”, exclusiv pentru psihanaliză. „Folosim cuvântul sexualität [„sexualitate”] [germ. în orig., n.t.] în același sens comprehensiv ca cel pentru care limba germană folosește cuvântul lieben [„a iubi”] [germ. în orig. – n.t.]” (Freud, 1910). În acest sens, japonezul gândește complexul Oedip, în care iubirea și sexul sunt îngemănate, chiar dacă nu dispune de cuvinte care să corespundă cu lieben sau cu a iubi în limba japoneză. În mod analog, putem înțelege că „amae” constituie curentul principal al vieții emoționale de-a lungul vieții înainte de complexul Oedip, chiar și în lumea din afara Japoniei, unde cuvântul „amae” nici nu există încă. Deși amae este un concept verbal asemănător cu iubire , totuși, spre deosebire de iubire , este caracterizat de faptul că nu conține „sexualitatea” ca atare. În plus, există indicații că elemente de amae sunt conținute în diferite stări psihice produse de ambivalență. Dacă așa stau lucrurile, poate fi util să comparăm amae cu diferite concepte psihanalitice cunoscute. Freud a afirmat că există doi curenți de iubire: curentul tandru și curentul senzual. „Curentul tandru este cel mai vechi dintre cele două. Izvorăște din primii ani ai copilăriei; este format pe baza intereselor instinctului de autoconservare și este îndreptat către membrii familiei și către cei care au grijă de copil...” (Freud, 1912, p. 180). Corespunde subînțelesurilor instinctuale de auto-conservare ale lui amae . Curentul tandru izvorât din el a fost mai târziu absorbit în conceptul de narcisism (Freud, 1914). Aici
5
Înapoi la Cuprins
Freud a scris că deși narcisismul primar nu poate fi confirmat prin observare directă, el poate fi intuit din „atitudinea părinților tandri față de copii […], care este o revitalizare și reproducere a propriului lor narcisism, pe care l-au abandonat de mult timp” (Freud, 1914, pp. 90, 91). Deși Freud (1930) și-a revizuit mai târziu concepția despre instinctul de autoconservare și a ajuns la concluzia că tandrețea este o manifestare a lui Eros (a pulsiunii sexuale) al cărui scop inițial este refulat, Doi a emis ipoteza că amae corespunde cu instinctul de autoconservare conform primei teorii pulsionale a lui Freud și a definit amae ca fiind nevoia de dependență derivată pulsional. În plus, Freud (1921) a văzut identificarea ca fiind cea mai timpurie exprimare a unei legături emoționale cu o altă persoană, care este ambivalentă chiar de la început. Astfel definită, identificarea lui Freud ar putea corespunde cu proprietățile subliminale identificatorii și ambivalente ale amae . Elaborând mai departe cu privire la acest concept în matricea relațiilor de obiect, Doi (1989, p. 350) a reiterat faptul că amae este de la început relațional-obiectal. Deși poate să nu corespundă conceptului lui Freud de narcisism primar, „se potrivește foarte bine cu orice stare mentală ce poate fi denumită narcisică” (ibid, p.350). În acest sens, proprietățile narcisice ale amae stau la baza lui „amae convolut” care se exprimă prin a fi copilăros, dornic și imperativ. „În aceeași ordine de idei”, scrie Doi (1989), „în lumina psihologiei amae va fi mult mai ușor de înțeles noul concept de obiect al sinelui definit de Kohut ca fiind format din „obiectele arhaice investite cu libido narcisic” (1971, p. 3), întrucât „libidoul narcisic” nu este altceva decât amae convolut” (Doi, 1989, p. 351). În această ordine de idei, analiștii japonezi văd conceptul lui Kohut de „nevoi de obiect ale sinelui” (Kohut, 1971) ca fiind aproape echivalent cu amae . De asemenea, poate fi relevantă observația lui Balint că „în faza finală a tratamentului, pacienții încep să exprime dorințe pulsionale infantile, demult uitate și să ceară gratificarea acestora din partea mediului” (Balint, 1936/1965, p.181), întrucât „amae primitiv se va manifesta doar după ce sunt elaborate în analiză apărările narcisice” (Doi, 1989; p. 350). Pornind atât de la Freud, cât și de la Ferenczi, ideile lui Balint (1936/1965) despre „iubirea de obiect pasivă” și iubirea primară sunt cele mai apropiate conceptual de amae . El a arătat că limbile indoeuropene nu disting clar între cele două tipuri de iubire de obiect, activă și pasivă. Deși scopul este întotdeauna în primul rând pasiv (a fi iubit), dacă există suficientă iubire și acceptare a copilului provenită din mediu pentru a-i ameliora frustrările, copilul poate progresa către „iubirea generoasă”, activă, pentru a o putea primi (configurarea „iubirii de obiect active”). În termeni clinici, există o legătură între un amae primitiv și termenul lui Balint de „regresie benignă”, precum și între amae convolut și termenul lui de „regresie malignă”. Deși Fairbairn (1952) a valorizat dependența din fazele de dezvoltare timpurii, în general, el nu a adoptat ideea de nevoie de dependență în sistemul lui de relații de obiect. Conceptele lui Klein de invidie ( higami /negativism) și identificare proiectivă (1957) pot fi văzute ca un amae distorsionat, având același obiect. Mulți analiști japonezi consideră că Bion (1961) a „prezis” conceptul amae al lui Doi, în contextul dinamicii de grup, atunci când a postulat un sentiment de siguranță ca existând în fiecare dintre stările emoționale asociate cu cele trei fantasme de grup ipotetice de bază: dependența, lupta-sau-fuga și împerecherea. La fel, conceptele lui Bion de „conținător” și „conținut”, precum și cele de „susținere” al lui Winnicott, de „bună potrivire” al lui Hartmann, și de „interafectivitate” al lui Stern, reflectă
6
Înapoi la Cuprins
asemănări conceptuale subliminale cu amae , reflectând din diferite perspective dependența pre- adaptată a bebelușului față de părinte, relevantă clinic pentru matricea inter-subiectivă transferențial-contratransferențială din procesul psihanalitic.
V. ALTE PERSPECTIVE PSIHANALITICE ASUPRA DEZVOLTĂRII
Dintr-o perspectivă dinamică a dezvoltării, este important să arătăm că Doi (1971) consideră că amae își are originea în relația bebelușului cu mama sa, nu ca nou-născut, ci după ce are realizarea existenței sale independente și o vede pe mamă ca sursă indispensabilă de gratificare. Acest lucru sugerează că amae apare într-un stadiu al dezvoltării în care este deja diferențiat Eul prin cogniție, judecată și identificare și deja există constanța obiectului. Indică faptul că este deja în progres faza de dezvoltare a separării-individuării, descrisă de Mahler (1975), după ce faza simbiotică și sub-faza exersării au fost negociate cu succes. Mama există ca ființă separată și încântarea ei indulgentă binevoitoare produsă de copil a fost internalizată. Dacă lucrurile stau așa, atunci și structura psihică a Supraeului este în proces de formare. Practicile japoneze prevalente de creștere a copiilor par să susțină această viziune. Atenția maternă abundentă, cu receptivitate empatic și fizică nonverbală, precum și apropierea emoțională sunt toate disponibile pentru trecerea satisfăcătoare prin faza simbiotică și prin faza de separare-individuare a dezvoltării copilului. Progresele înregistrate în cercetarea sugarului (Stern, 1985), precum și în psihologia sinelui din ultimii ani, susțin această atitudine parentală de promovare a creșterii care duce la stabilizarea sentimentului de sine. În schița de dezvoltare propusă de Gertrude și Rubin Blanck (1994) putem vedea amae ca rezultând din procesul de neutralizare a pulsiunii agresive, ajutând la progresul activ al separării-individuării. Începând cu antrenamentul pentru toaletă și cu capacitatea de control asupra funcțiilor corporale și exprimările individuale falice asertive, urmează o moderare a pulsiunii agresive prin dezvoltarea Supraeului. Contrar acestui scenariu tipic occidental, Reischauer (1977) observă că antrenamentul pentru toaletă și disciplina comportamentală a copiilor japonezi sunt realizate cu o atenție blândă, constantă, continuată și prin exemplu, încurajare și reamintire. Aceste metode promovează identificarea copilului cu persoanele de îngrijire în procesul de moderare a pulsiunii agresive și de renunțare la nevoile individuale în favoarea adoptării expectațiilor externe, ajungând astfel pe o cale diferită la formarea Supraeului. Cu toate acestea, regulile rolurile, cerințele de armonie, obediență, etc., tot mai complexă și frecvent restrictive, sunt valori culturale în raport cu care acomodarea este dificilă, producând un stres considerabil asupra psihicului individual încă fragil. Rușinea produsă de judecata externă și amenințarea cu retragerea conexiunii iubitoare pot fi utilizate pentru a genera complianța față de cerințele Supraeului prin renunțarea la nevoile individuale ale copilului. În aceste negocieri conflictuale dintre cerințele Supraeului și cele ale Seului, regresia poate avea loc la stadiul apropierii din cadrul dezvoltării în care copilul caută reasigurarea temporară a confortului matern simbiotic, înainte de a avansa din nou pe o cale individuală separată. Atât Akhtar (2009), cât și Freeman
7
Înapoi la Cuprins
(1998), descriu aspectul de reîncărcare emoțională al funcției amae . Observația lui Freeman despre amae văzut ca tendință temporară, intermitentă, precum și accentul pe care el îl pune pe beneficiul reciproc al interacțiunii de tip amae susțin această ipoteză. Extinzând observația lui asupra reciprocității din interacțiunea de tip amae , ar trebui să înțelegem, de asemenea, că amae poate fi inițiată și de partea „dependentă”, în beneficiul celeilalte părți. De exemplu, recipientul acțiunii amae poate, în mod conștient sau inconștient, simți nevoia de reasigurare a mamei anxioase din partea copilului, cauzată de nevoia de separare a copilului, nevoie de separare ce poate fi percepută de mamă ca respingere; amae poate îndeplini, de asemenea, nevoia unui șef nesigur pe el de a simți că are putere asupra subordonatului nerecunoscător sau nevoia unui părinte înaintat în vârstă, de a se simți valorizat de copilul adult potent. Sub acest aspect, uneori comportamentul de tip „amae-amiabil” poate camufla o cerință agresivă provocatoare, ascunsă într-o manieră adecvat dependentă, care ar corespunde conceptului la care Doi (1989) se referă cu denumirea de „amae negativ/convolut”. Definiția inițială pe care o dă Doi (1971, 1973) conceptului de amae , considerat o „dorință neajutorată de a fi iubit”, pune în evidență aspectul pasiv, aparent, această dimensiune pasivă având propria ei complexitate. La fel ca Doi (1971, 1973,1989), și Balint (1935/1965; 1968) vede amae ca pe o nevoie primară/tendință primară biologic subliminală și dorință de iubire, iar Bethelard și Young-Bruehl (1998) consideră conceptul amae al lui Doi ca pe așteptarea de a fi iubit cu indulgență, pe care ei o numesc prețuire, cu bază instinctuală și care apare la naștere. La fel ca Doi înaintea lor, și acești autori propun reconsiderarea ipotezei autoconservării ego-pulsionale din perspectiva conceptului de amae . În lumina cercetărilor mai recente efectuate asupra sugarilor, care indică o mai mare capacitate a sugarului de angajare activă, spectrul „pasiv-activ” ce aparține amae poate necesita studii suplimentare. În contextul amae , această activitate observată comportamental, de pildă în studiile asupra atașamentului realizate de Bowlby (1971), reflectă o experiență internă a cărui manifestare comportamentală este atașamentul (Doi, 1989). Putem formula ipoteza că, psihanalitic, amae reprezintă un concept stratificat, care descrie tendința instinctual-afectivă de a primi în mod pasiv iubire, de a fi răsfățat. O alternativă la definiția dată de Doi termenului amae ca „dorință-pulsiune” (1971) ar fi reformularea definiției în sensul că amae este o formă specifică de apărare, prevalentă în particular în psihologia japoneză, deși cu certitudine există peste tot, și în Est, și în Vest. Putem vedea atunci amae ca fiind o operațiune defensivă a Eului, un „apel la indulgență-toleranță”, ce mediază cerințele Supraeului și cerințele Seului sau dorințele individuale, oriunde ar fi ele localizate în ciclul de dezvoltare a vieții. Această formă de apărare a Eului este poate necesară pentru adaptarea la o societate strictă, care cere conformarea inflexibilă din partea Supraeului. Această ordine relațională ierarhică și orientare către grup, cu respectarea strictă a regulilor, rolurilor și conduitelor, în care gândurile și emoțiile intime sunt păstrate secrete, iar conflictele sunt rezolvate prin rușine, par să fie toate modalități de a face față unei formațiuni supraegotice cu origini în societatea feudală. Pentru a funcționa în condițiile acestor cerințe supraegotice rigide sau precise, amae se bazează pe comunicarea emoțională non-verbală și pe reacțiile de empatie și înțelegerea „dulce”, de „permisiune”-„indulgență” – ca o apărare necesară împotriva pulsiunii agresive proprii sau a anxietății legate de potențiala pierdere a obiectului. Medierea de către Eu a amae face loc unei vieți emoționale private a individului și
8
Înapoi la Cuprins
permite câteva căi de exprimare a pulsiunilor umane individuale, fie ele libidinale sau agresive. Amae își are rădăcinile în identificarea cu experiențele preverbale din relația cu un îngrijitor indulgent, care are capacitatea de a simți nevoile emoționale și dorințele copilului la care a răspuns cu empatie, analog probabil cu conceptul lui Winnicott (1965) de „preocupare maternă primară”, ce caracterizează o „mamă suficient de bună”. În acest context, diferențierea pe care o face Winnicott între mama-mediu, care asigură relaționarea Eului (cu susținere, tandrețe, empatie) și mama-obiect, către care sunt îndreptate impulsurile/pulsiunile Seului, poate reprezenta o descriere mai târzie, din punctul de vedere al relațiilor de obiect, a diviziunii anterior făcute de Freud între curenții de iubire tandră și iubire senzuală. Amae și comunicările comportamentale de tip amaeru pot fi ordonate într-o diversitate de operațiuni defensive precum reprimare, regresie și regresie parțială, dezavuare, formațiune reacțională, „secret reciproc” sau chiar ca o cale către sublimare. În această formulă de apărare-adaptare, este implicată și noțiunea de „reciprocitate” în amae , din perspectiva dezvoltării, atât în termeni relaționali, cât și transferențiali: de asemenea, conceptul lui Hartmann (1958) de potrivire între sugar și mamă, ideea de „mediu susținător” a lui Winnicott (1965), precum și conceptul lui Bion (1962) de conținător/conținut, obiectul sinelui al lui Kohut (1971) și „inter-afectivitatea” lui Stern (1985), pot fi pertinente. Comportamentele de tip amae pot fi operaționale pe tot parcursul ciclului de viață, atunci când dorințele și nevoile individului intră în coliziune cu restricțiile cultural-supraegotice.
VI. CONCLUZIE
Rezultă, din cele de mai sus, că atitudinile și comportamentele de tip amae nu pot fi considerate doar ca expresii ale unor simple nevoi de dependență. Este avantajos să le vedem în permutările contextuale complexe atât ale pulsiunii/dorinței, cât și ale unor configurații defensive. Această viziune complexă este aplicabilă în special interacțiunilor transferențiale. Apariția amae în diada clinică poate indica transferul pozitiv, de încredere și onestitate crescută față de clinician, ceea ce poate fi util pentru alianța terapeutică. Doi (1989) presupune, de fapt, că indiferent ce motiv conștient îl face pe pacient să caute tratament psihanalitic, motivul inconștient subliminal este amae și că, în cele din urmă, cu timpul, acesta devine nucleul transferului. Totuși, clinicienii trebuie să fie conștienți de natura ierarhică a transferului inerent, în special în situația clinică japoneză (sau, sub acest aspect, în orice cadru psihanalitic) și să fie sensibili și racordați la comunicarea non-verbală sau indirectă, atât a unui amae „pozitiv”, cât și a celui „negativ”, dacă ele sunt conceptualizate ca nevoi, tendințe pulsionale, procese de apărare sau configurații ale dezvoltării dinamice complexe a tuturor celor de mai sus. În mod similar, orientarea către grup a pacienților japonezi nu poate fi înțeleasă doar ca o lipsă de granițe sau de individuare, căci poate părea simplist în cultura occidentală. Deși datorăm descoperirea conceptului de amae contextului specific japonez, el poate fi regăsit în grade diferite în toate culturile.
9
Înapoi la Cuprins
Într-un context psihologic de grup se raportează în moduri complexe la o nevoie separată a individului de a trăi și de a aparține unui cadru grupal dat. Din perspectiva dezvoltării și a celei clinice, deși ecourile realimentării, conținerii și susținerii materne timpurii pot fi identificate în acest concept, dinamica internă interactivă a amae se extinde pe întreaga durată a vieții individului (Doi, 1989; Freeman, 1998). Contribuția de referință a lui Doi, adusă prin conceptul amae trebuie să fie apreciată ca un concept specific regional specific teoriei dezvoltării și clinicii japoneze, cu o rezonanță globală, care îmbogățește fluența teoretică și sensibilitatea clinică dincolo de granițele geografice, ale culturii psihanalitice și a condițiilor individuale.
REFERINȚE
Akhtar, S. & Kramer, S, (1998), The Colors of Childhood: Separation Individuation across Cultural, Ratial and Ethnic Differences , Northvale, NJ, Jason Aronson Akhtar, S., ed. (2009), Comprehensive Dictionary of Psychoanalysis , Londra, Karnak Balint, M. (1935/1965), „Critical notes on the theory of pregenital organizations of the libido”, în Primary Love and Psycho-Analytic Technique , New York, Liveright Publishing Balint, M. (1936), „The Final Goal of Psycho-Analytic Treatment”, Int. J. Psycho-Anal ., 17:206- 216 Balint, M. (1968), The Basic Fault: The Therapeutic Aspects of Regression , Londra, New York, Tavistock Publications Benedict, R. (1946), The Chrysanthemum and the Sword , Cambridge, Mass, The Riverside Press Bethelard, F. & Young-Bruehl, E. (1998), Cherishment Culture , American Imago, 55:521-542 Barnlund, D. C. (1975), Public and Private Self in Japan and the United States , Tokyo, Simul Press Bion, W. R. (1961), Experiences in Groups and Other Papers , New York, Basic Books Bion, W. R. (1962), Learning from Experience , Londra, Tavistock Blanck, G. & Blanck, R. (1994), Ego Psychology: Theory and Practice, New York, Columbia University Press Bowlby, J. (1969), Attachment and Loss , Vol.1: Attachment, New York, Basic Books (ediție revizuită, 1982)
10
Înapoi la Cuprins
Doi, T. (1962), „Amae: a key concept for understanding Japanese personality structure”, Japanese Culture , (R.J. Smith & R.K. Beardsley, trad., eds.) Chicago, Adline Publishing Doi, T. (1963), „Some thoughts on helplessness and the desire to be loved”, Psychiatry , 26, 266- 272 Doi, T. (1971), The Anatomy of Dependence , Tokyo, Kodansha (original în limba japoneză) Doi, T. (1973), The Anatomy of Dependence , Kodansha International, Tokyo (traducere în limba engleză) Doi, T. (1989), „The Concept of AMAE and its Psychoanalytic Implications”, Int. R. PsychoAnal , 16:349-354 Doi, T. (1992), „On the concept of Amae”, Infant Mental Health Journal ,13, 7-11 Doi, T. (1993), „Amae and transference love”, în On Freud’s “Observations on Transference Love” , E. S. Person, A. Hogelin & P. Fonagy, eds., 165-171 Erikson, E. H. (1950), Childhood and Society , New York, W.W. Norton Fairbairn, W. R. D. (1952), Psychoanalytic Studies of the Personality , Routledge & Kegan Paul, Londra; An Object-Relations Theory of Personality , Basic Books, New York Freeman, D. (1998), „Emotional Refueling in development, mythology, and cosmology: the Japanese separation-individuation experience”, în Akhtar, S and Kramer, S. (eds), The Colors of Childhood: Separation Individuation across Cultural, Ratial and Ethnic Differences. Northvale, NJ: Jason Aronson. Freud, S. (1910), ‘Wild’ Psycho-Analysis, S.E.XI. Freud, S (1912). On the universal tendency of debasement in the sphere of love (Contributions to the psychology of love II), S.E.XI. Freud, S. (1914), On narcissism. S.E. XIV. Freud, S. (1921), Group psychology and the analysis of the ego., S.E.XVIII. Freud, S. (1930), Civilization and its discontents, S.E.XXI. Hartmann, H. (1958), Ego Psychology and the Problem of Adaptatio, New York, International University Press. Klein, M. (1957), Envy and Gratitude, London, Tavistock Publications. Kohut, H. (1971), The Analysis of the Self, Madison, Int.Univ. Press. Mahler, M.S. & Furer, M. (1968), On Human Symbiosis and the Vicissitudes of Individuation, New York, Int. Univ. Press. Mahler, M.S., Pine F., M.M. & Bergman, A. (1975), The Psychological Birth of the Human Infant, New York, Basic Books. Nakane, C. (1970), Japanese Society, Berkeley, University of California Press.
11
Înapoi la Cuprins
Okonogi, K., Kitayama, O., Ushijima, S., Kano, R., Kinugasa, T., Fujiyama, N., Matsuki, K., Myouki, H., eds. (2002), The Japanese Dictionary of Psychoanalysis, Tokyo, Iwasaki Gakujutu Shuppannsha Books. Passim, H. (1965), Society and Education in Japan, New York, Columbia University Press. Reischauer, E.O. (1977), The Japanese, Cambridge, London, Belknap Press. Roland, A. (1991), In Search of Self in India and Japan: Toward a Cross Cultural Psychology, Princeton, Princeton University Press. Spitz, R.A. (1965b), The First Year of Life: Normal and Deviant Relations, New York, Int. Univ. Press. Stern, D.N. (1985), The Interpersonal World of the Infant: A View from Psychoanalysis and Developmental Psychology, New York, Basic Books. Winnicott, D.W. (1965), The Maturational Process and the Facilitating Environment, New York, International University Press.
Consultanți și contributori regionali
America de Nord: Scris în colaborare de Takayuki Kinugasa, M.D. și membrii Societății Psihanalitice Japoneze; Nobuko Meaders, LCSW; Linda A. Mayers, PhD; Eva D. Papiasvili, PhD, ABPP
Europa: Revizuit de Arne Jemstedt, MD și Consultanții europeni
America Latină: Revizuit de Elias M. da Rocha Barros, Dipl. Psych. și consultanții latin- americani
Copreședinte Coordonator Inter-Regional: Eva D. Papiasvili, PhD, ABPP
Asistență editorială specială suplimentară: Jessi Suzuki, M.Sc.
12
Înapoi la Cuprins
Dicționarul Enciclopedic Inter-Regional de Psihanaliză IPA este autorizat conform licenței pentru drepturi de autor CC-BY-NC-ND. Drepturile principale sunt rezervate autorilor (IPA și membrilor colaboratori ai IPA), dar materialul poate fi folosit de către alte persoane, cu condiția de a nu fi utilizat în scop comercial, conținutul utilizat să fie în întregime atribuit IPA (inclusiv cu trimitere la următorul URL: www.ipa.world/IPA/Encyclopedic_Dictionary) și cu reproducerea verbatim a textelor, fără modificări, editări sau rearanjări.
Tradus de: Daniela Andronache
Coordonat de: María Inés Nieto
13
Înapoi la Cuprins
CADRU (PSIHANALITIC) Definiție tri-regională Consultanți Inter-Regionali: Joan Schachter (Europa), Jon Tabakin (America de Nord), Thais Blucher (America Latină) Co-Președinte Coordonator Inter-Regional: Arne Jemstedt (Europa) ______
Tradus în limba română prin grija Societății Române de Psihanaliză Traducător: Daniela Andronache Coordonator: María Inés Nieto
I. DEFINIȚIE
Condițiile stabile necesare pentru realizarea investigării și transformării fenomenelor psihice, în particular a celor ce privesc inconștientul, într-un mediu terapeutic specific. Conceptul de cadru psihanalitic a fost unul implicit încă de la începutul dezvoltării de către Freud a psihanalizei ca metodă de cercetare și tratament, așa cum apare subliniat în articolele lui despre tehnică (1912, 1913). Deși, din diferite motive, au fost făcute diferite modificări cadrului extern propus de Freud (șase ședințe pe săptămână la aceeași oră în fiecare zi), dezvoltarea și elaborarea conceptului a avut loc predominant în raport cu semnificațiile inconștiente ale cadrului, atât pentru analist, cât și pentru pacient și, în special, în lucrul cu pacienții borderline și cu cei la care este greu de ajuns, dar și în relație cu cadrul intern al analistului, denumit și „atitudine analitică a analistului” (Schafer 1993). Când vorbim despre „cadrul analitic”, ne referim la condițiile de lucru specifice, exclusive, necesare pentru realizarea procesului analitic. Alte tratamente, inclusiv psihoterapia psihanalitică, au propriile lor cadre de lucru, chiar dacă folosesc unele elemente din cadrul analitic. Cadrul va include atât condițiile externe, cât și pe cele interne. Primele sunt stabilite în termeni de timp și de spațiu, iar cele din urmă privesc starea mentală necesară pentru a realiza munca analitică, ce constă în mod fundamental la pacient în păstrarea minții deschise prin respectarea regulii asocierii libere, iar la analist prin atenția egal suspendată și menținerea atitudinii de neutralitate și de abstinență. Deși cadrul intern este de obicei asociat analistului, el poate fi aplicat și pacientului. „Cadrul intern” al pacientului poate să nu fie evident de la început și să fie dezvoltat pe parcursul consultațiilor. Cadrul extern este numit de către unii analiști „pact” sau „contract” survenit între analist și pacient (Etchegoyen, 1991).
14
Înapoi la Cuprins
două aspecte ale cadrului, extern și intern, se influențează unul pe celălalt. Pacientul va trebui să accepte condițiile cadrului și să vrea să colaboreze cât mai bine cu putință pentru a le îndeplini. Analistul va trebui și el să fie de acord să respecte aceste condiții. Orice eșec al pacientului de a respecta condițiile cadrului va fi supus analizei și, astfel, devine parte a procesului analitic. Totuși, pacientul aduce și el în cadru propriul său punct de vedere, sub influența fantasmelor sale inconștiente, care vor fi interpretate de către analist. Analistul va trebui, de asemenea, să țină cont de orice observații ale pacientului cu privire la greșelile sale (Rosenfeld 1987; Limentani, 1966). Ferenczi a promovat o mai mare elasticitate în tehnică; el a considerat că păstrarea cadrului clasic în tratamentul pacienților mai grav bolnavi ar pune în pericol evoluția și continuarea terapiei. Ferenczi (1928, 1955) a introdus ideea de „tact”, conform căreia analiștii își pot modifica tehnica în mod corespunzător cu fiecare pacient, pentru a facilita progresul analizei. Totuși, acest lucru nu înseamnă că analiștii pot face orice vor ei în cabinet. Ferenczi a făcut distincția dintre conceptul de tact analitic și cel de amabilitate. El a formulat cea de a doua regulă fundamentală a psihanalizei , conform căreia cine vrea să-i analizeze pe alții, trebuie să se supună mai întâi el însuși unei analize. În acest fel, credea Ferenczi, diferențele tehnice dintre analiști ar putea să dispară. José Bleger (1967) a fost probabil primul analist care a realizat un studiu sistematic cu privire la cadru și a descris, conform lui Gitelson (1952), situația analitică drept totalitatea fenomenelor care au loc în relația analist-pacient. El analizează această situație după dimensiunile: 1. proces - fenomene ce pot fi studiate, analizate și interpretate și 2. cadru [sp. encuadre] - un non-proces, în sensul că este compus dintr-o serie de constante la interiorul cărora se poate desfășura procesul. Conform lui Bleger, atunci când pacientul se întâlnește cu cadrul propus de analist – cadrul normal ideal – nu sunt ușor de detectat fantasmele inconștiente subliminale care rămân mute; ele nu vor ieși la suprafață până când nu apare o încălcare de cadru. Pentru Bleger, fantasma predominantă inconștientă a pacientului este aceea conform căreia cadrul este locul unde se află corpul său în fuziune cu corpul matern primar. Deci, este cadrul analistului , care funcționează ca și conținător pentru cadrul mut al pacientului , care implică „partea psihotică a personalității” acestuia. Adică, spune Bleger prin aceasta, este locul unde evoluează Eul primitiv nediferențiat din relația simbiotică cu corpul mamei. Meltzer (1967), discutând despre ceea ce numește el „istoria naturală a procesului analitic” (1967, p. 10), face diferența între două aspecte tehnice. Unul este așa-numita „consolidare a transferului”, iar celălalt se referă la „crearea cadrului”. El distinge aceste două concepte, punând accent pe faptul că oricât de importantă este interpretarea în „cură” și dezvoltarea „insightului”, principala sarcină a analistului nu este aceasta, ci stabilirea și menținerea procesului analitic. Aceasta se realizează, conform lui Meltzer, prin „crearea cadrului”, sarcină constantă în care își găsesc expresia procesele de transfer din mintea pacientului. Conceptul de cadru al lui Bion este în acord cu cel al lui Freud, respectiv cu ideea acestuia că „analiza trebuie condusă într-o atmosferă de deprivare”, astfel încât „în niciun
15
Înapoi la Cuprins
moment nu trebuie, nici analistul, nici analizandul, să piardă sentimentul de izolare în relația intimă a analizei” (Bion, 1963, p. 15). Conceptul lui Bion de spațiu analitic se alătură celui de intimitate și izolare. Crearea a unui cadru intim, dar abstinent, este necesară pentru ca atmosfera evocată să fie una în care realitatea de dincolo de fenomene, care este fără formă, „O”, să poată fi trăită și să „devină”, nu să fie cunoscută doar intelectual (1965, p. 153). Cadrul este organizat în jurul conceptului lui Bion de „transformări”, în care poate fi facilitată apariția sentimentului de adevăr emoțional absolut – adică o schimbare de formă – adesea înțeles ca fiind acele părți nenăscute ale sentimentului de trezire la viață. Unele articole recente cu privire la cadru, corelează aspectele temporal și spațial ale cadrului extern cu cadrul intern al analistului, pentru a discuta modalitățile în care cadrul reprezintă cel mai timpuriu nivel de conținere și de prezență maternă. Multe dintre aceste articole despre cadru continuă viziunea lui Bleger care a pus accent pe semnificațiile inconștiente ale cadrului atât pentru analist, cât și pentru pacient, folosind conceptul lui Bion de conținător/conținut al relațiilor de obiect și conceptul lui Baranger de câmp analitic. (Barangers, 2008, Civitarese, 2008, Churcher, 2005, Green, 2006).
II. CADRU EXTERN
Spațiul : divanul . Freud a făcut următoarele recomandări: „el îi invită [pe pacienți] să se întindă într-o poziție confortabilă pe sofa, în timp ce el însuși șade pe un scaun în spatele lor, în afara câmpului lor vizual”. (Freud 1904, p. 250). Sunt mai multe motive pentru care Freud a făcut această sugestie. Motive istorice: în cazurile clinice din Studii asupra isteriei , Freud observă că pacienții pe care îi consultă adesea se întind pe o sofa sau pe un divan și că preferă să rămână în această poziție, în special atunci când își închid ochii ca să vorbească despre tulburările lor. Mai târziu, el adaugă un motiv subiectiv al evitării poziției față în față: sentimentul de disconfort și lipsire de libertate pe care îl are atunci când este observat de către pacient. Dar identifică și alte motive: „[…] [pacientul] este scutit de fiecare mișcare musculară și impresie senzorială ce i-ar putea distrage atenția de la propria sa activitate mentală” (Freud, 1904, p. 250). Iar pentru analist: „Deoarece, în timp ce îl ascult pe pacient, și eu mă las prins de curentul gândurilor mele inconștiente, nu doresc ca expresiile feței mele să dea pacientului material de interpretare sau să-l influențeze în ceea ce-mi spune.” (Freud, 1913, p. 134) După o sută de ani, experiența acumulată ne permite să considerăm valide aceste recomandări. Utilizarea divanului facilitează concentrarea pacientului pe activitatea sa mentală, implicit, permițând regresia psihică, ceea ce permite exprimarea fantasmelor și conflictelor inconștiente în lanțul de asociații. Winnicott (1955) a înțeles cadrul analitic drept asigurarea acelor condiții în care se evidențiază tulburările de dezvoltare ce apar din eșecurile în dezvoltare și în care traumele pot fi exprimate, cunoscute și interpretate, astfel încât să permită progresul în dezvoltare. (Vezi mai jos, Cadru și regresie ).
16
Înapoi la Cuprins
Timpul. Acesta constă din ședințe cu durata de 45 sau 50 de minute, frecvența mare a ședințelor, între 3 și 5 pe săptămână și, cu toate că durata întregului tratament este dificil de stabilit, fiecare pacient având nevoie de o perioadă specifică, se știe că de obicei presupune mulți ani de lucru. Pe măsură ce înțelegerea vieții psihice a avansat, în particular a nivelurilor primitive și psihotice ale pacienților, durata psihanalizei a devenit tot mai lungă. În zilele noastre există o polemică privitoare la frecvența ședințelor. Pentru unii analiști, numărul de ședințe este irelevant, pentru alții este important. Cei dintâi consideră că ceea ce contează sunt atitudinea și funcția analitică a analistului sau „cadrul intern”. Alți analiști consideră că, pentru a dezvolta funcția analitică și un cadru analitic adecvat cu privire la un pacient anume, este necesară o relație intensă și că o frecvență crescută a ședințelor este un factor esențial. Ei consideră, de asemenea, că acest lucru este esențial pentru pacient, pentru ca acesta să poată să-și exploreze prin asociere liberă cele mai profunde niveluri și, mai ales, să elaboreze interpretările analistului. Cu privire la frecvența ședințelor, Freud a zis: „Eu lucrez cu pacienții mei în fiecare zi, cu excepția duminicilor și a sărbătorilor publice – adică, de regulă, șase zile pe săptămână. Pentru cazurile ușoare sau pentru continuarea unui tratament care deja a avansat mult, trei zile pe săptămână vor fi suficiente. Orice alte restrângeri ale timpului nu aduc niciun avantaj, nici pentru medic, nici pentru pacient […]. Când orele de lucru sunt mai puțin frecvente, există riscul de a nu fi capabil să ții pasul cu viața reală a pacientului și ca tratamentul să piardă contactul cu prezentul și să fie forțat la deviații.” (Freud 1913 SE: 12, p. 127). Deși frecvența crescută a ședințelor nu este o condiție suficientă, pentru mulți analiști aceasta este un factor necesar. Totuși, ea trebuie să fie acompaniată de alte elemente ale metodei psihanalitice: atenția la transfer și contratransfer, inclusiv la nivelurile primitive și psihotice, atât ale pacientului, cât și ale analistului, împreună cu interpretarea oferită de analist. Alte condiții externe. Cabinetul analistului are caracteristici specifice (mobilierul, decorațiunile, atmosfera camerei, etc.) care prezintă ceva din personalitatea analistului. Corpul analistului este și el parte din cadru. Enid Balint (1973), scriind despre analiza femeilor de către analiști femei, sugera că pentru pacientă, la nivel inconștient, cabinetul analistului capătă semnificația pântecului mamei. Lemma (2014), continuând ideile lui Bleger, a dezvoltat conceptualizarea „cadrului încorporat”, în particular la pacienții cu transfer simbiotic. Ea a arătat în ce mod acționează prezența fizică a analistului ca stimul puternic în lumea internă a pacientului și că orice schimbare a corpului analistului este resimțită ca fiind profund destabilizatoare. Alte componente ale „contractului”, precum plățile și perioadele de vacanță, de asemenea, trebuie să fie incluse ca părți ale cadrului extern. Cu privire la plăți, și mai ales în zilele noastre, pacientul s-ar putea să aibă nevoie de susținerea unor organizații, ceea ce, inevitabil, implică prezența unei terțe părți, element care trebui avut în vedere în contractul inițial. A treia parte variază în funcție de țară: poate fi sistemul național de sănătate, o companie de asigurări de sănătate sau clinica psihanalitică a unui institut, în cazul candidaților.
17
Page 1 Page 2 Page 3 Page 4 Page 5 Page 6 Page 7 Page 8 Page 9 Page 10 Page 11 Page 12 Page 13 Page 14 Page 15 Page 16 Page 17 Page 18 Page 19 Page 20 Page 21 Page 22 Page 23 Page 24 Page 25 Page 26 Page 27 Page 28 Page 29 Page 30 Page 31 Page 32 Page 33 Page 34 Page 35 Page 36 Page 37 Page 38 Page 39 Page 40 Page 41 Page 42 Page 43 Page 44 Page 45 Page 46 Page 47 Page 48 Page 49 Page 50 Page 51 Page 52 Page 53 Page 54 Page 55 Page 56 Page 57 Page 58 Page 59 Page 60 Page 61 Page 62 Page 63 Page 64 Page 65 Page 66 Page 67 Page 68 Page 69 Page 70 Page 71 Page 72 Page 73 Page 74 Page 75 Page 76 Page 77 Page 78 Page 79 Page 80 Page 81 Page 82 Page 83 Page 84 Page 85 Page 86 Page 87 Page 88 Page 89 Page 90 Page 91 Page 92 Page 93 Page 94 Page 95 Page 96 Page 97 Page 98 Page 99 Page 100 Page 101 Page 102 Page 103 Page 104 Page 105 Page 106 Page 107 Page 108 Page 109 Page 110 Page 111 Page 112 Page 113 Page 114 Page 115 Page 116 Page 117 Page 118 Page 119 Page 120 Page 121 Page 122 Page 123 Page 124 Page 125 Page 126 Page 127 Page 128 Page 129 Page 130 Page 131 Page 132 Page 133 Page 134 Page 135 Page 136 Page 137 Page 138 Page 139 Page 140 Page 141 Page 142 Page 143 Page 144 Page 145 Page 146 Page 147 Page 148 Page 149 Page 150 Page 151 Page 152 Page 153 Page 154 Page 155 Page 156 Page 157 Page 158 Page 159 Page 160 Page 161 Page 162 Page 163 Page 164 Page 165 Page 166 Page 167 Page 168 Page 169 Page 170 Page 171 Page 172 Page 173 Page 174 Page 175 Page 176 Page 177 Page 178 Page 179 Page 180 Page 181 Page 182 Page 183 Page 184 Page 185 Page 186 Page 187 Page 188 Page 189 Page 190 Page 191 Page 192 Page 193 Page 194 Page 195 Page 196 Page 197 Page 198 Page 199 Page 200Made with FlippingBook Ebook Creator