Înapoi la Cuprins
corpul și mintea își recuperează unitatea când pacienții integrează primele experiențe orale cu senzațiile, sentimentele și imaginile corespunzătoare. David Liberman (1963, 1970, 1976, 1982), elev al lui Pichon-Rivière, și-a dezvoltat ideile pornind de la teoria comunicării. Acest autor înțelege boala ca pe o alterare a procesului de învățare și comunicare ce conduce la un deficit de ajustare a subiecților la realitate. Lecturile sale din Roman Jakobson, Jurgen Ruesch și Gregory Bateson, adăugate la cunoștințele despre teoria kleiniană, i-au permis să clasifice prevalența diferitelor stiluri de comunicare la diferite tipuri de pacienți. Liberman folosește instrumente semiotice și lingvistice pentru a studia ședințele analitice. El consideră că psihanaliza este o știință cu baze empirice care poate fi cercetate: a) în ședința condusă de terapeut, cercetarea pacientului și b) cercetarea pacientului și terapeutului sau a legăturii. Liberman a gândit relația analist-pacient ca pe o combinație de stiluri de exprimare verbală și nonverbală, care poate favoriza sau împiedica travaliul clinic. Silvia Bleichmar (1985, 1993, 2000, 2002, 2005, 2006a,b, 2007, 2008, 2009 a,b,c, 2010, 2011, 2014, 2016) consideră că etica și relația dintre biologic și social sunt subiecte de cercetare relevante. Bleichmar arată că apariția subiectivității nu este un concept psihanalitic, ci unul sociologic, legat de modul în care societățile determină constituția subiecților care se pot integra în sistemele în care li se conferă un loc. Ele constituie sau „instituie”, cum ar spune Castoriadis-Aulagnier (1975). Aceasta înseamnă că apariția subiectivității este legată de un set de elemente care vor produce un subiect istoric acceptabil. În această paradigmă încă mai există un psihic articulat de apărări și refulare. Psihanaliza nu poate elimina noțiunile de apărare și refulare. Ele exced producerea de subiectivitate istorică și au legătură cu modurile în care este constituit subiectul (S. Bleichmar, 2003). Terencio Gioia (1996) s-a concentrat pe teoria pulsiunilor și pe corelarea ei cu etologia. El a negat ferm prezența pulsiunii de moarte în ființele vii. Și-a bazat concluziile clinice pe teoriile lui Bowlby și Peter Freund și a susținut că frica este cea care generează ură și agresivitate și nu invers. Hugo Bleichmar (1997, 2000), autor argentinian domiciliat în Madrid, a propus în anii 1990 abordarea transformațional-modulară. Aceasta este un model al funcționării psihice bazat pe coexistența a diferite sisteme motivaționale, precum sistemul narcisismului, al auto/hetero- conservării, atașamentului și senzualității/sexualității. Acest autor susține că inconștientul este „o structură complexă, cu module guvernate de reguli diferite de operare și cu origini și conținuturi diferite, ale căror amprente au grade multiple de reprezentabilitate și intensitate sau forță (cathexis)” (H. Bleichmar, 1997, p.14). Bleichmar nu mai consideră că inconștientul operează într-o manieră omogenă. Dimpotrivă, responsabile de diferite module de operare sunt diferitele module sau sisteme generate printr-o a doua amprentare, prin amprentarea primară sau prin non-amprentare. Conform acestui autor, există cinci tipuri de inconștient: unul care generează interacțiuni, unul care generează identificări, unul în care prevalează refularea (refulatul), unul în care prevalează alte moduri de operare și un inconștient dezactivat.
204
Made with FlippingBook Ebook Creator