Înapoi la Cuprins
asupra procesului de dezvoltare la întreaga durată a vieții și aspectul traumatic la întregul continuum experiențial, subliniind influențele reciproce ale trecutului și prezentului, al memoriei și fantasmei. El scrie: „Modificarea în dezvoltare [...] poate fi dăunătoare sau benefică, regresivă sau progresivă. Transformările apar în diferite faze ale dezvoltării și recapitulările sunt noi ediții, mai degrabă decât replici” (Blum, 1996, p. 1156; de asemenea, Novick & Novick, 1994). Abordând în mod specific conceptualizarea lui Nachträglichkeit în Omul cu lupi , Blum (2011) scrie: „Conceptul lui Freud (1918) de acțiune amânată sau après- coup poate fi înțeles cel mai bine, nu ca o experiență care devine pentru prima dată traumatică la o fază mai târzie a dezvoltării, ci ca o transformare a confluenței, influenței și semnificațiilor traumei trecute și prezente (Blum, 2008, 2009). Trauma preodipiană a Omului cu lupi se poate să fi avut la fel de multă influență, sau chiar mai multă, asupra structurii și conflictului psihic, ca și trauma oedipală formulată în reconstrucția revoluționară, chiar dacă fantezistă a lui Freud...” (Blum, 2011, p. 609). Blum (1996) analizează, de asemenea, interacțiunea dintre fantasma oedipală determinată de condițiile dezvoltării și trauma preodipală: „Fantasma din visul omului cu lupi, însă, s-a presupus că transformă o amintire preodipală netraumatică anterioară, într-o nouă traumă. Aici dezvoltarea are loc în general într-o lume fantasmatică, izolată de viața copilului. Realitatea psihică rezistentă a visului a devenit mai importantă decât experiența trecută concretă sau amintirea ei, modificarea continuă pe parcursul dezvoltării sau experiența patogenică curentă” (p. 1154). Interacțiunea dintre traumă și fantasma inconștiente de-a lungul dezvoltării timpurii, până la faza de adult tânăr, a fost cercetată și elaborată prin studii clinice longitudinale pe copii reanalizați la adolescență și în tinerețe (Papiasvili & Blum, 2014, 2015). În unele ocazii, evenimentele traumatice raportate de către părinte, nu au fost reamintite, ci repuse în act în terapia prin joc cu păpuși, apoi desenele de la sfârșitul analizei copilului; iar ulterior simbolizate în coșmaruri și vise și puse în act în transfer la vârsta de 19- 21 de ani. Când coșmarurile și punerea în act transferențială au fost analizate, resemnificarea evenimentului și istoricizarea lui a devenit posibilă, chiar dacă evenimentul propriu-zisă nu a fost reamintit. Complexitatea manierei în care Nachträglichkeit a mediat între evenimente și experiențe a fost complet expusă în munca clinică, unde a fost ilustrat modul în care evenimentele devin experiențe și capătă sens traumatic, nu atât în momentul în care au avut loc, cât în amintiri și în reconstrucția lor după o anumită întârziere. Principalii referenți ai reconstrucțiilor au fost găsiți în urmele preistorice în absența oricărui reprezentant psihic adecvat. Psihic, aceste urme nu au sens; pentru a căpăta un sens, ele trebuie situate în contextul unei narațiuni care întotdeauna vine după fapt. Descoperirile concură cu afirmația lui Gerhard Dahl, că „Nachträglichkeit generează în mod manifest acțiunea unei forțe, analoage cu cea a compulsiei la repetiție, care caută să simbolizeze nefamiliarul și confuzia din experiența originală – indiferent dacă este un eveniment real care nu a fost înțeles sau ca o scenă difuză de proces primar – astfel că poate fi pus ulterior [nachträglich], în acord cu principiul realității, și poate și luat în stăpânire” (Dahl, 2010, p. 740). Într-o revizuire comprehensivă a literaturii transculturale, Joann Turro (2013) a pus în evidență vectorii în doi timpi ai conceptului freudian de Nachträglichkeit – amânarea și revizuirea retroactivă. În viziunea ei, acțiunea terapeutică a psihanalizei, diferită de psihoterapii, constă în „procesul psihanalitic de convertire a amintirilor traumatice în repetiția
253
Made with FlippingBook Ebook Creator