Înapoi la Cuprins
dinamic , întrucât trebuie înțelese și, în cele din urmă, chiar dacă gradual și în manieră individualizată, interpretate (Papiasvili, 2016).
II. ORIGINEA FREUDIANĂ
Toate conceptele contemporane de punere în scenă își au rădăcinile în concepte pe care le-a articulat Freud. Încă de pe vremea tratamentului efectuat de Breuer cu Anna O. (Breuer, 1893) – prima coluziune descrisă în literatura psihanalitică – Freud (1895) s-a preocupat de acțiunile care au loc pe parcursul prezentării de către pacient a problemelor sale în fața analistului. Transferul (1905) a fost prima asemenea descoperire (cazul Dora), prin care structura fantasmatică a pacientului este proiectată pe analist. Deși prima dată descris în autoanaliza sa în 1899 (Interpretarea viselor), în 1910 Freud a dat complexului Oedip o proeminență mai mare, arătând cum relaționează sexual copiii cu părinții lor, în tipare pe care le repetă apoi în viața adultă, iar în prezent cu analistul, ca substitut parental. Următorul a fost contratransferul (1910), care se referă la „influența pacientului asupra sentimentelor inconștiente” ale analistului (1910, p.144). Un alt concept a fost apoi cel de acting-out (1914) (deși Freud îl menționase mai devreme, considerând că oprirea prematură a tratamentului de către Dora era o răzbunare la adresa analistului, în speță Freud, obiect substitut pentru sentimentele persecutoare pe care ea le avea față de Domnul K). O altă utilizare a termenului contemporan de „punere în scenă”, a apărut odată cu creșterea importanței compulsiei la repetiție (1914). Acest concept a descris modul în care sunt repetate inconștient traumele în tratament și în viață. Freud scria: „El îl reproduce nu ca o amintire, ci ca o acțiune; îl repetă , desigur, cunoscând că repetă [...], nu poate scăpa de această compulsie la repetiție; și în final înțelegem că acesta este modul său de a-și reaminti [...]” (1914, p.150). În 1923, dezvoltarea teoriei structurale (a doua topică) a condus la concentrarea pe mecanismele de apărare și pe relațiile lor cu Eul. Apărările centrale pentru conceptul de punere în scenă erau proiecția, introiecția și re-proiectarea. În consecință, conceptele curente de punere în scenă cuprind, dar și depășesc, desigur, multe concepte freudiene.
III. DEZVOLTAREA CONCEPTULUI
Expresia verbală a pune în scenă are în compunere substantivul scenă , având printre semnificații și pe aceea de a juca pe o scenă , de a juca un rol dramatic sau o piesă de teatru. Termenul a pune în scenă , împreună cu corespondentul înscenare , se găsește cu sens imprecis
271
Made with FlippingBook Ebook Creator