Înapoi la Cuprins
în literatura psihanalitică veche și contemporană și se referă la externalizările dramatice ale lumii interne a pacientului fie în ședință, fie în viața de zi cu zi. Termenul re-punere în scenă are același înțeles. În articolul său renumit, On Countertransference Enactments [Despre puneri în scenă ale contratransferului], Jacobs (1986) descrie puneri în scenă ca pe niște situații în care analistul este surprins de propriul său comportament contratransferențial, aparent inadecvat. Mai târziu, analistul poate percepe conexiunile dintre comportamentul său, inducția emoțională a pacientului și factorii săi proprii personali. Jacobs (1991, 2001) a clarificat, a accentuat și a popularizat termenul de „punere în scenă”. El a folosit termenul ca pe numele unei întâmplări specifice din analiză în care psihologia unui participant este pus în scenă în viața celuilalt. Ceea ce încerca el să transmită este ideea că punerile în scenă sunt comportamente din partea pacientului, analistului sau ambilor, care apar ca reacție la conflicte și fantasme provocate în fiecare dintre ei de travaliul terapeutic ce are loc. Deși având legătură cu dinamica dintre transfer și contratransfer, aceste comportamente sunt conectate și prin intermediul memoriei cu asocieri de gânduri, fantasme inconștiente și experiențe din copilăria timpurie și de mai târziu. Astfel, pentru Jacobs, ideea de punere în scenă conține noțiunea de repunere în scenă , adică, retrăirea unor fragmente și părți din trecutul psihologic al ambelor părți implicate în situația analitică. Conceptul lui Jacobs de punere în scenă rezonează cu noțiunea oarecum paradoxală a lui Winnicott (1963) care, dacă analiza merge bine și transferul se aprofundează, pacientul îl va face pe analist să îl dezamăgească după cum are nevoie în zona de omnipotență infantilă normală, i.e., în transfer. Oricum, Jacobs nu a fost prima. Hans Loewald folosise termenul mai înainte, în Psychoanalysis as an Art and the Fantasy Character of the Psychoanalytic Situation [Psihanaliza ca artă și personajul fantasmat din situația psihanalitică] (1975). El scria că: “[…] procesul în care pacientul și analistul sunt angajați unul cu altul [...] presupune o repunere în scenă, o dramatizare a aspectelor istoriei vieții psihice a pacientului, creată și pusă în scenă în conjuncție cu analistul și ghidat de către analist”. (p. 278-9) În nevroza de transfer, pacientul și analistul co-creează iluzia. Pacientul are rolul principal în recrearea fantasmatică, la fel ca într-o scenă de teatru. Rolul analistului este pluridimensional. El este atât regizorul, cât și diferite personaje din viața pacientului. Pacientul și analistul sunt co-autorii acestei piese de teatru, care este trăită atât ca fantasmă, cât și ca realitate concretă. În loc de asumarea pur și simplu a rolurilor, analistul le oglindește și, eventual, pacientul dobândește acces la viața sa interioară și gradual preia el funcția de regie și scenariu. „Imitarea acțiunii sub formă de acțiune” a lui Aristotel ar fi, în termeni psihanalitici, atât punere în scenă, cât și repetiție. Schafer (1982), coleg cu Loewald la acea vreme, credea și el că pot fi recunoscute mai multe sine narative sau „direcții de povestire”, ca versiuni diferite
272
Made with FlippingBook Ebook Creator