Înapoi la Cuprins
ale unei istorii de bază a analizandului, jucate cu un analist (să zicem, drame ale unor încarcerări, renașteri sau rivalități oedipiene). Sandler (1976) a atras atenția asupra inducției reciproce dintre membrii unei diade și reacțiile spontane ale analistului la stimulii inconștienți ai pacientului, ceea ce el a numit reactivitate la rol . Gradual, conceptul de punere în scenă a fost tot mai mult folosit, iar discuțiile pe acest subiect au devenit tot mai frecvente în literatura psihanalitică (McLaughlin, 1991; Chused, 1991; Roughton, 1993; McLaughlin & Johan, 1992; Ellman & Moskovitz, 1998; Panel, 1999). Pentru unii, punerea în scenă a înlocuit efectiv termenul de trecere la act (acting out) , deși trebuie să ne reamintim că acting out este echivalentul în limba engleză al cuvântului german Agieren . În germană, er agiere es are sensul original „dar le pune în acțiune” ([...] Pacientul nu își amintește nimic din ceea ce a uitat și a refulat, dar le pune în acțiune” (Freud, 1914. p. 149). În unele culturi psihanalitice, termenul de trecere la act a început să se refere la actele mai mult sau mai puțin ocazionale și impulsive care alterează asocierea liberă, astfel, restrângând sensul conceptului de Agieren . În același timp, termenul a intrat în uz ca etichetă pentru comportamentele personalităților impulsive și psihopate. Conotațiile morale ale trecerii la act au contaminat limbajul specialiștilor în domeniul sănătății mentale și în cel juridic. Înlocuirea termenului de trecere la act (acting out) cu cel de punere în scenă (enactment) a urmărit eliminarea confuziei conceptuale și a aspectelor peiorative. Un alt sens al termenului enactment, care există (în limba engleză – n.t.), și care a fost și el evaluat, este conotația juridică de lege, mandat sau decret – un ordin ce trebuie executat. Conceptul psihanalitic încorporează ambele semnificații. De asemenea, prin definiție, ambii membri ai diadei participă la o punere în scenă și ambii sunt insuficient de conștienți de ceea ce se întâmplă. Analistul este ghidat de relație, supus propriilor sale probleme interne și pete oarbe. Dimpotrivă, în trecerea la act descărcările pacientului pot fi observate de către analist, întrucât acesta nu își permite să fie implicat în ele. Mulți analiști au descris situații similare cu cele pe care le numim puneri în scenă , dar fără a le numi astfel. Conceptul a făcut posibilă adunarea în aceeași categorie a unor fenomene asemănătoare, care fuseseră asociate cu Freud și elaborate de psihanaliști de diferite orientări teoretice în termeni precum repetiție, re-trăire, externalizare, acting-out, etc. Termenul a devenit gradual parte a unui fond comun al psihanalizei. Discuții și studii recente pe acest subiect putem găsi la Paz (2007), Ivey (2008), Mann & Cunningham (2009), Borensztejn (2009), Stern (2010), Waska (2011), Cassorla (2012), Sapisochin (2013), Bohleber et al. (2013) și Katz, (2014). Punerile în act variază sub aspectul calității și intensității din cauza gradelor diferite ale deficitelor sau lipsei capacității de simbolizare. Cele mai ușoare sunt „actualizările” (Sandler, 1976), care gratifică dorințele transferențiale față de analist. Cele mai maligne antrenează capacități deficitare ale analistului și duc la abuzuri comportamentale (Bateman, 1998). În literatura psihanalitică se discută dacă punerile în scenă sunt dăunătoare sau necesare și utile. Tendința mai pronunțată este aceea de a considera că punerile în scenă apar în mod natural
273
Made with FlippingBook Ebook Creator