Înapoi la Cuprins
atunci când analistul se confruntă cu configurații traumatice sau borderline, chiar și atunci când predomină aspectele nevrotice. Ele sunt cu certitudine utile, după ce au fost înțelese, iar această înțelegere poate să vină doar după ce au fost identificate, adică în mod Nachträglichkeit (în aprés coup sau prin acțiune amânată). Punerile în scenă care nu sunt adecvat identificate blochează procesul analitic și îl pot distruge. III. A. Evoluția nord-americană a conceptului. Influența adițională a școlii britanice a relațiilor de obiect. Un element important al punerii în scenă este identificarea proiectivă. A fost descrisă pentru prima dată de către Klein (1946/1952), care a definit-o ca o fantasmă inconștientă, ce are la bază clivajul și proiecția părților bune și rele ale Eului în obiect. Winnicott s-a folosit și el de acest concept, iar Bion (1962) a extins identificarea proiectivă, incluzând în ea comunicarea preverbală și/sau presimbolică dintre mamă și sugar. La conceptul lui Bion, Joseph (1992) a adăugat comportamentele subtil-active ale subiectului (alături de mecanismele sale intrapsihice) care intră în funcțiune pentru a produce în cameră o anumită atmosferă și a evoca în analist (obiectul) anumite emoții, senzații și idei, care îl provoacă să se comporte în manieră neobișnuită, manieră care corespunde, totuși, schemelor interne ale analizandului (subiectul). O’Shaughnessy (1992), descrie două tipuri de punere în scenă: „enclave” și „excursii”, care pot avea potențial distructiv pentru procesul analitic. O „enclavă” apare atunci când analistul transformă analiza într-un refugiu din fața tulburării, iar „excursia” are loc atunci când analistul transformă analiza într-o serie de fugi. O’Shaughnessy recunoaște că trecerea la act parțială și limitată face parte inevitabil din orice situație clinică, dar devine problematică atunci când nu este conținută, în așa fel încât se deteriorează ulterior în puneri în scenă de tip distructiv – enclave și excursii (Shaughnessy, 1992). Mai mult, punerile în scenă pot fi văzute ca exemple ale ideii lui Winnicott (1963, p. 343) discutate mai devreme, că reușim eșuând – eșuând în raport cu modalitățile pacientului. Această idee merge departe în comparație cu teoria simplistă a curei ca experiență corectivă. Parafrazându-l pe Winnicott, punerea în scenă în pacient poate fi în serviciul Eului, dacă este identificată de analist și folosită pentru a-i permite pacientului să aducă ceva toxic în aria sa de control, unde acel aspect poate fi gestionat prin proiecție și introiecție. Astfel, în America de Nord conceptul de punere în scenă are rădăcini profunde atât în opera lui Freud, cât și în tradiția relațiilor de obiect. III. B. Evoluția latino-americană a conceptului. Contextul larg și precursorii conceptuali Gândirea psihanalitică latino-americană a fost influențată de autori pionieri care, în perioada 1940-1960, au făcut studii aprofundate cu privire la procesul analitic, urmărind ce se întâmplă în membrii diadei analitice. Racker (1948, 1988) a studiat „contratransferul complementar”, ca o consecință a identificării analistului cu obiectele interne ale pacientului. Grinberg (1957, 1962) a descris „contraidentificarea proiectivă”, o situație în care analiștii își
274
Made with FlippingBook Ebook Creator