Înapoi la Cuprins
Cassorla (2005, 2008, 2012, 2013), studiind structurile borderline, arată că diada analitică stabilește coluziuni duale întinse încă dinainte de apariția punerii în scenă acute , prin care pacientul și analistul devin nediferențiați unul de altul. Aceste diade simbiotizate manifestă comportamente similare cu cele din spectacolele de teatru sau de mimă (Sapisochin, 2013). Acest tip de comportament este denumit punere în scenă cronică . Niciun membru al diadei nu realizează ce se petrece decât la ceva timp după apariția și realizarea unei puneri în scenă acute. Studiul secvenței: punere în scenă cronică (nepercepută) -> punere în scenă acută (percepută) -> realizarea punerii în scenă cronice apărute – oferă o descriere a unui tip de istorie naturală a procesului analitic, atunci când se lucrează în arii în care procesul de simbolizare este deficitar. Faptele clinice pun în evidență organizările defensive prin care este evitată percepția realității triangulare, experimentate ca traumatică. Experiența clinică prezintă următoarea secvență: Faza 1 . Analistul știe că are de-a face cu un pacient dificil de accesat și care atacă procesul analitic și îl subminează. Totuși, este sigur că, având răbdare și perseverând, dificultățile vor fi înțelese. Momentul M : La un anumit punct, analistul se surprinde pe sine însuși făcând o intervenție sau comițând un act, de obicei impulsiv, care îl jenează, îl face să se simtă vinovat și îi dă impresia că și-a pierdut capacitatea analitică. Se teme că a produs daune pacientului și își imaginează complicații dăunătoare. Faza 2. Analistul, suportându-și sentimentele negative, observă consecințele comportamentului său. Spre surpriza sa, procesul analitic devine mai productiv și rețeaua simbolică de gânduri se extinde. Înțelegerea Momentului M întărește legătura analitică și pacientul asociază cu situații traumatice anterioare care sunt acum elaborate. Investigațiile ulterioare ale faptelor descrise îl fac pe analist să realizeze că, în Faza 1, a fost implicat într-o coluziune prelungită cu pacientul său ( punere în scenă cronică ) în anumite arii de funcționare a diadei analitice, pe care nu o percepuse. Coluziunile, acum identificate, alternează între scenariile sado-masochiste și scenariile de idealizare reciprocă. Analistul și pacientul se controlează reciproc unul pe altul și devin extensii unul pentru celălalt. Analizând Momentul M, analistul realizează că de fapt și-a pierdut capacitatea analitică nu atunci, ci mai devreme, în timpul Fazei 1. Momentul M a arătat, de fapt, că abilitatea sa a fost recuperată. De exemplu, presupusa agresivitate a analistului a desfăcut o coluziune masochistă sau o relație de idealizare reciprocă în care era blocat procesul analitic (Faza 1). Momentul M a pus în lumină o punere în scenă acută , care desfăcuse punerea în scenă cronică , în același timp făcând-o perceptibilă. Ca urmare, punerea în scenă acută a fost manifestarea traumei intrării în contact cu realitatea triangulară. Uneori, înaintea percepției clare a punerii în scenă acute, acest moment de contact cu triangularitatea poate fi marcat de „micro puneri în scenă” acute, în care organizarea defensivă revine imediat la punerile în scenă cronice (Cassorla, 2008). În timpul punerilor în scenă cronice, analistul continuă să lucreze cu perseverență, chiar dacă se simte insuficient de productiv. Chiar și așa, travaliul său continuă
276
Made with FlippingBook Ebook Creator