Înapoi la Cuprins
semnificative [...] apar [...] când comportamentul analistului a deviat de la intenția sa conștientă prin motivatori inconștienți și i se „pare greșită” atunci când este analizată [...]” (Chused, 2003, p. 678).
În 1995, Judith Mitrani a consacrat termenul de „experiență nementalizată”, cu referire la acele situații din copilăria timpurie care își găsesc mai târziu exprimarea prin punere în scenă în analiză, unde pot fi interpretate în transfer și pot da o formă semnificativă construcțiilor imaginate. Mai târziu (Mitrani, 2001), ea a ajuns la concluzia că „experiență” este un termen impropriu în acest context, căci pentru a experimenta ceva trebuie să existe o conștientizare psihică și, deci, un anumit nivel de mentalizare. De aceea, ea a subliniat distincția dintre ceva care i s-a întâmplat unui individ vs. ceva ce a fost suferit de către individ și care, în consecință , a intrat în câmpul de conștientizare cu ajutorul unui obiect conținător ; cu alte cuvinte, un „lucru” care a atins un anumit nivel de semnificație în minte. În acest fel, Mitrani revine la Federn (1952), Bion (1962) și Winnicott (1974). Federn (1952) a făcut o distincție între a suferi durerea și a simți durerea. Pentru el, a suferi este un proces activ al Eului, în care evenimentul producător de durere – de pildă, frustrarea sau pierderea obiectului – este preluat și trăit la întreaga sa intensitate. Astfel, acesta este transformat, la fel ca și Eul. Dimpotrivă, când durerea este simțită, evenimentul producător de durere nu poate fi suportat și elaborat de către Eu. Durerea nu este conținută, ci îndată ce atinge limita Eului este îndepărtată. La fiecare repetare, sentimentul dureros afectează Eul cu aceeași intensitate și cu același efect traumatic. Anterior, în Spaima de prăbușire (1974), Winnicott a abordat distincția dintre „întâmplări” și „experiențe”, vorbind despre prăbușirea care s-a întâmplat în copilăria timpurie, dar care nu a fost experimentată. În mod indirect, poate fi relevantă și teoria gândirii dezvoltată de Bion (Bion, 1962), conform căreia, în perioada timpurie a copilăriei, când psihicul și soma sunt încă nedistinse unul de altul, impresiile senzoriale brute/elementele beta sunt înregistrate în corp și sunt combătute cu mijloace corporale, până când reprezentarea psihică devine posibilă cu ajutorul conținerii funcției alfa materne. În viziunea lui Mitrani, la originea multor puneri în scenă în analiză se poate afla o astfel de întâmplare nementalizată a durerii simțite, dar nu suferite, înregistrată la nivel senzual sau corporal, care încă nu a primit niciun sens simbolic. Când analistul folosește bine punerile în scenă, corpul primește o nouă șansă de a fi reprezentat simbolic, căci intră în relații de semnificare cu alte reprezentări psihice. Van der Kolk și Van der Hart (1991) au realizat cercetări și revizuiri din perspectivă neurobiologică asupra rolului corpului în punerea în scenă prin amintirile somatice. Discuția lor pornește de la primele aluzii neurobiologice ale lui Janet și Freud și acoperă inclusiv ipotezele din prezent cu privire la encodarea somatică în creier a amintirilor traumatice. Pentru Școala Relațională, punerea în scenă este un concept central al teoriei psihicului și înțelegerii acțiunii terapeutice în analiza clinică. Activi în Statele Unite încă din anii 1980, teoreticienii relaționali, precum Anthony Bass, își descriu metoda astfel:
278
Made with FlippingBook Ebook Creator