Înapoi la Cuprins
„Metodele relaționale contemporane sunt în mare măsură definite [...] prin accentul pus pe calități de participare conjunctă: interacțiune, intersubiectivitate și impact reciproc derivat din interacțiunea complementară reciproc modelatoare a transferului și contratransferului. Aceste fenomene pot fi cele mai uimitoare manifestări – cu toată forța ancorării lor în inconștient – în negocierea procesului a ceea ce în mod frecvent apare ca un câmp minat de punerea în scenă [...]” (Bass, 2003, p. 658). Irwin Hoffman (1994) descrie gândirea dialectică ca parte a acestei metode și examinează, de exemplu, implicațiile tehnice pentru autoritatea analistului, mutualitatea și autenticitatea capacității unice a pacientului de a interacționa inconștient. Pentru Bromberg (1998, 2006), mintea este un peisaj al schimbării multiple a stărilor sinelui. Punerea în scenă în situația analitică este calea de acces către conținutul inaccesibil anterior, al stărilor sinelui sechestrat. Conform lui Bromberg (2006), Bass (2003), Hoffman (1994) și Mitchell (1997), consultarea de către analist a propriilor schimbări ale stărilor sinelui pentru a găsi indicii cu privire la ceea ce provine de la pacienți este în linie cu tradiția relațională. Punerea în scenă este centrală și în abordarea sistemelor intersubiective. Această abordare a fost dezvoltată de Robert Stolorow et al. la sfârșitul anilor 1980 și pune în lumină aspectele interpersonale ale metodei de tratament relaționale. Din perspectiva intersubiectivă, punerile în scenă sunt evoluții ale stărilor relaționale disociate, comunicări interpersonale ale unor experiențe și traume ale pacientului encodate în perioada timpurie a vieții. Școala intersubiectivă se inspiră din cercetările din neuroștiințe și cele cu privire la comunicarea non- verbală a sugarilor, copiilor mici și părinților realizate, de exemplu, de către Beatrice Beebe și Frank M. Lachmann (2002). Ilany Kogan (2002), analist Israelian, membru de vază al Echipei de Cercetare a Traumei de la Yale, a explorat punerea în scenă la copiii supraviețuitorilor Holocaustului. Ea definește acest termen ca o „compulsie la recrearea experiențelor părinților lor în propria viață prin acte concrete” (2002, p. 251). Aceasta este o demonstrație clinică importantă care arată chiar modul în care poate rămâne ascuns conștienței firul narativ emoțional al vieții interioare. Teoria ei se bazează pe transmiterea intergenerațională a traumei, teoria lui Freud a comunicării inconștiente și – deși ea nu o menționează – ideea lui Hans Loewald (1975) că analiza este precum mimesisul din arta dramatică – respectiv, tragedia. Kogan diferențiază aici utilizarea pe care o dă ea termenului de „punere în scenă” față de alții, arătând că, spre deosebire de Jacobs (1986), de exemplu, ea nu se concentrează în mod specific pe aspectul imediat interactiv al relației dintre pacient și analist. Conceptul ei este mai mult un amalgam între noțiunile de trecere la act și punere în act ale lui Freud și cel de actualizare al lui Sandler (1978) și Eshel (1998). Ea folosește termenul în asociere cu „o gaură neagră” (p. 255), o lipsă din plaja informațională inconștientă, lipsă aflată în centrul psihicului care, totuși nu este goală (vezi Auerhahn & Lau, 1998 - „cercul gol” holocaustic și altele cu privire la trauma severă). Loewald (1975) vorbește despre o absență psihică ce apare ca inerentă în punerea în scenă, care poate fi
279
Made with FlippingBook Ebook Creator