Înapoi la Cuprins
descoperită în analiză, descoperire ce accentuează diferențierea, creșterea și autonomia pacientului. Aici Kogan se apropie de Loewald. Kogan își ilustrează paradigma de gândire cu exemple clinice, precum următorul: O femeie, anorexică în tinerețe (punere în scenă a înfometării parentale), al cărei tată ascunsese existența unei prime soții și copil pe care îi pierduse în Shoah, s-a căsătorit la vârsta de treizeci și unu de ani cu un bărbat care își abandonase soția și copilul. Deși habar nu are despre acest lucru, căsătoria ei cu acest bărbat a fost o punere în scenă a situației tatălui ei. În timpul analizei, în mod neintenționat, ea a abandonat într-o baie supraîncălzită, timp de o zi, un pisoi pe care îl iubea și care a murit. Mai târziu, ea însăși s-a dus la culcare într-un dormitor cu scurgeri de gaz. Nu avea nicio cunoștință despre experiențele tatălui ei la acea vreme. A fost necesară elaborarea transferului pentru a detecta diferitele identificări inconștiente cu victima și cu agresorul și diferitele tipuri de autopedepsiri active în ea. În final, povestea familiei a putut fi spusă. IV. C. Dezvoltări și relevanța clinică în Europa Analiștii europeni folosesc termenul de punere în scenă (enactment – n.t.)) și termenii corelativi, precum contratransfer și trecere la act (acting out – n.t.) atunci când se confruntă cu fenomene clinice vizate de acest concept. În general, ei se limitează în mod specific la situația analitică. În fapt, mulți analiști europeni vorbesc despre trecerea la act sau punerea în scenă cu referire la același fapt clinic, folosind cele două expresii ca sinonime. Totuși, pentru unii analiști consideră punerea în scenă ca o dezvoltare a trecerii la act, cu origine în termenul lui Freud Agieren (Paz, 2007). Cu toate acestea, sunt alți analiști care, deși le disting între ele, consideră că acestea pot coexista în câmpul clinic, dat fiind că apar în momente diferite în procesul analitic (Ponsi, 2013). Conform lui Sapisochin, punerile în scenă ale cuplului analitic sunt calea regală către insigtul inconștientului nerefulat; acest inconștient, deși nu este reprezentat verbal, apare sub formă de înregistrări imaginare ale experienței emoționale, pe care acest autor le numește „gesturi psihice” (Sapisochin, 2007, 2013, 2014, 2015). Cei mai mulți dintre autorii europeni consideră că punerea în scenă a analistului este consecința unei treceri la act sau a unei puneri în scenă a pacientului. Ca urmare, punerea în scenă descrie un fapt legat nu doar de analist, ci și de pacient și este posibil ca în unele cercuri de analiști europeni să existe o utilizare predominantă a conceptului, atât în cel privește pe analist, cât și pe pacient, deși, atunci când se referă la cel din urmă, unii autori vorbesc despre „presiunea” sau „acting-out-ul” pacientului care are ca scop să-l atragă pe analist într-o punere în scenă. De asemenea, ei consideră punerea în scenă ca fiind ceva cel puțin parțial inevitabil, ce pare înainte de a înțelege ce se petrece între pacient și analist, (Pick, 1985; Carpy, 1989; O'Shaughnessy, 1989; Feldman, 1994; Steiner, 2000, 2006a).
280
Made with FlippingBook Ebook Creator