Înapoi la Cuprins
În zona psihanalizei, spectrul este foarte variat, de la conceptualizările fenomenologice ale experienței, până la constructele metapsihologice cu grad înalte de abstractizare folosite în diferite cadre teoretice psihanalitice. Poate că mai mult decât orice alt concept psihanalitic, sinele reflectă ambiguitățile și dilemele istoriei gândirii umane articulate în cercetările filosofice și științifice, precum și în literatură, în cultura populară și în lingvistică. Patrimoniul filosofic și cultural divergent care desemnează în moduri diferite, adesea contradictorii, existența unei persoane-sine aflată în diferite relații cu un mediu total social, lingvistic și cultural, îi cuprinde pe Platon și Socrate, Aristotel, Sofocle, Sf. Augustin, Dante, Shakespeare, Montaigne, Descartes, Locke, Hume, Leibniz, Spinoza, Hegel, Husserl, Heidegger, Marx, James, Sartre, Dickinson, Saussure, Brentano, Bakhtin, Foucault, Adorno și Taylor, ca să numim doar câțiva. II. A. Fundamente filosofice Toate orientările psihanalitice majore, cu poziții adesea contrastante, cu privire la conceptul de sine reflectă problemele filosofice tradiționale, legate mai ales de „sinele homuncular”, intern, al conștienței, de izolarea unui subiect de un alt sine și de originile intersubiective ale sinelui. Un exemplu este direcția de dezvoltare a conceptului de sine ce pornește de la Dialogurile lui Platon (și ale lui Socrate), Tratatele lui Aristotel despre Psihologie , Politică și Poetică , de la Confesiunile Sfântului Augustin, cu a lui teză neoplatonică despre dependența infantilă a oamenilor față de Ființa (Dumnezeul) transcendentală omnipotentă, de la Domnia și robia a lui Hegel, care a pus bazele filosofiei scoțiano-englezo-empirice a lui Bacon, Hume, Locke și alții a sinelui existent în variate relații în contextul larg al culturii și naturii, ajungând până la primatul relațiilor cu obiectele în dezvoltarea și patologia sinelui la Fairbairn și folosirea obiectului de către sine la Winnicott și la rădăcinile intersubiective ale formării structurii sinelui în „tăcerea din întâlnire” la Lacan, conceptualizarea diferențiată între sinele- obiect și transferul de obiecte ale sinelui la Kohut și până la întregul spectru de teorii psihanalitice intersubiective și relaționale de pe toate continentele psihanalitice (vezi definiția separată INTERSUBIECTIVITATE), toate compatibile în mod variabil cu filosofia modernă a lui Marcuse, Foucault, Heidegger și MacIntyre, fundamentată pe teoria relativității și a relațiilor interpersonale. Încercarea lui Bakhtin (1929/1984) de a reconcilia „sinele neterminat” și „neterminabil” cu „sinele în relație cu altul/alții” prin „polifonia” și „carnavalul” care duc un dialog autentic intern și extern cu stadiile sinelui ale lui Ricoeur (1986/1990/1992) din Oneself as Another [Sinele ca un Altul] și proiecția lui Said (1978) a alterității stereotipice a unei culturii (sau a unor sine) într-o alta (în „ei”) din Orientalism , aparține unei linii fructuoase de gândire filosofică, aplicată în literatură, artă și în contexte social-culturale largi. Pe o altă direcție, alegoria peșterii pe care Platon o folosește pentru a contrapune rațiunea obiectivantă versus incompletitudinea cunoașterii prin simțuri este continuată de
291
Made with FlippingBook Ebook Creator