Înapoi la Cuprins
raționalismul lui Descartes, al nucleului auto-reflexiv al unui sine unitar, a „unei substanțe... a unui Eu [...], sufletul prin care eu sunt ceea ce sunt eu” (Cottingham, 1986, p. 115), principiul intern metafizic al lui Berkley al unității „impuse de minte simțurilor”, (Kirshner, 1991, p. 162), teoria corespondenței adevărului a lui Kant și teoria lui subiectivistă a cunoașterii, conform căreia realitatea lucrurilor ca atare nu poate fi cunoscută direct, ci doar pe măsură ce ele sunt constituite, mai mult sau mai puțin corect, în mintea noastră (cu revenire la teoria formelor a lui Platon), sunt toate menționate de Freud în explicarea incapacității minții conștiente de a-și cunoaște propria realitate și continuate de teoriile despre sine ale psihologiei Eului și ale lumii reprezentărilor de obiecte. Recunoașterea funcției cruciale a memoriei în constituirea identității sinelui începe cu Aristotel, continuă cu Hume, anticipându-i, în moduri diferite, atât pe Freud, cât și pe Kohut. Hume, nereușind să găsească o concepție unică a sinelui, se orientează către „fluxul și mișcarea perpetuă” emoțională, senzorială și perceptivă (Hume 1787, p. 252) și postulează că sinele este o unitate iluzorie raportată la experiența interioară. Din perspective diferite, raționalistul Descartes și empiristul Hume, iar mai târziu Heinz Hartmann, pot părea mecaniciști și incapabili să scape de problema sinelui homuncular. Unii autori (Winicott, Sartre, Lacan) au continuat să caute alte soluții, chiar dacă inițial au susținut, într-un fel sau altul, ca rezolvare a disputei filosofice privind identitatea sinelui, formularea freudiană despre inconștient (Freud 1915), cu diviziunile intrinseci ale subiectului, propuse de modelele topografic și structural. „Experiența de a avea un sine necesită angajarea într-o relație cu un alt subiect” spune Hegel (Kirshner 1991, p. 168), iar descrierea pe care el o dă alienării subiectului printr-o astfel de întâlnire are descendență directă în existențialismul lui Sartre și Heidegger, în opera lui Lacan și, într-un mod diferit, a lui Winnicott. Filosofia franceză din secolul al XX-lea, îndeosebi prin cercetările cu privire la subiectul uman contemporan, s-a angajat într-o conversație de lungă durată cu psihanaliza. Scrierile lui Michel Foucault despre „îngrijirea sinelui”, „hermeneutica subiectului” și „guvernarea sinelui și a altora” introduc o concepție a eticii ca relație a sinelui cu sine, din perspectiva unei instanțe morale a sinelui, care ea însăși este un produs al activității de formare a sinelui denumită „subiectivare”, termen preluat mai târziu de psihanaliștii francezi. În acest context, îngrijirea de sine este înțeleasă ca transformare a sinelui printr-o existență productivă. Psihanaliza focului a lui Gaston Bachelard (1938/1964) prezintă o explorare poetică a diferitelor complexe primare din jurul mitologiei focului, bazate pe vis, reverie, visare și imagini poetice, în care „non-Eul” visătorului intră într-un dialog intern jucăuș, asemănător reveriei, cu „Eul” visătorului. Aici, reveria înlocuiește inhibiția și cenzura. Jean-Paul Sartre (1943/1992), în Ființa și nimicul , propune ideea că subiectul este definit nu de o structură, ci de un proiect fundamental al existenței: proiectul ia locul complexului. Filosofii francezi, îndeosebi, au găsit în formularea psihanalitică a lui Freud din metapsihologia inconștientului o nouă propunere radicală cu privire la această temă:
292
Made with FlippingBook Ebook Creator