Înapoi la Cuprins
(1923, p.29) pare să spună, că ceea ce teoreticienii de mai târziu aveau să denumească sinele , s-ar dezvolta prin înlocuirea graduală a tensiunilor libidinale ale copilului față de părinți, prin identificări. Acest lucru este în consonanță cu articolele anterioare, Despre narcisism (Freud 1914) și Doliu și melancolie (Freud 1917). Astfel, conceptul de identificare oferă o legătură între lumea intrapsihică și cea interpersonală a copilului. Identificarea a permis, de asemenea, ca „realitatea” să joace un rol mai important în dezvoltarea sinelui, deschizând calea școlilor și conceptualizărilor postfreudiene ale sinelui și dezvoltărilor conceptului din psihologia Eului, teoria britanică și nord-americană a relațiilor de obiect, psihologia sinelui și perspectivele interpersonal-relaționale. III. Bb. Izvoare în opera lui Sándor Ferenczi Precursor al psihanalizei relaționale/interpersonale, Sándor Ferenczi (1913; 1929; 1932/1949) s-a îndepărtat de Freud prin diferențele de opinie cu privire la rolul pe care îl joacă realitatea traumatizantă în producerea psihopatologiei. Ferenczi consideră ca experiență traumatică orice îi este în general impus copilului de către alții rău-voitori și vede patologia rezultantă ca fiind cauzată de un clivaj al sinelui (disociere), care servește la protejarea copilului de gândurile și sentimentele insuportabile. Această viziune a traumei ca psihopatologie generatoare de disociere, văzută de unii ca elaborare a „ipotezei seducției” propuse de Freud în 1896, este remarcabil de apropiată de teoriile relaționale contemporane ale lui Philip M. Bromberg și Donnell Stern. Ferenczi este creditat și ca precursor al psihologiei sinelui, prin accentul pe care l-a pus pe rolul crucial al empatiei persoanei de îngrijire în dezvoltarea unui sentiment sănătos al sinelui. Ferenczi a considerat formele patologice ale sinelui ca fiind rezultatul eșecurilor empatice, dintre care cele mai extreme sunt traumele. III. Bc. Izvoare în opera Melaniei Klein Considerând că pulsiunile primitive care generează atât tendințele preoedipale, cât și pe cele oedipale, sunt de o importanță fundamentală în procesul de dezvoltare primară formativă, Klein a preferat termenul de Eu în defavoarea celui de sine , și l-a dezvoltat prin raportare la funcția lui, în mare inconștientă, de gestionare a agresivității cu potențial de anihilare. Cum Eul/sinele din opera ei este în primul rând inconștient și în principal implicat în reglarea pulsională, acesta are puține legături cu noțiunea de sine organizat în jurul experienței subiective. Deși în scrierile ei mai timpurii Klein a avut tendința de a folosi în sinonimie termenii de Eu și sine , mai târziu ea a susținut că sinele acoperă „întreaga personalitate, care include nu doar Eul, ci și viața pulsională pe care Freud a numit-o Id ...” (Klein, 1959/1984, p. 249, italice în original). Astfel, Klein delimitează Eul la zona organizată a sinelui. Cu referire la articolul lui Freud despre Masochism (Freud 1924), Klein a descris sursa angoasei de anihilare ca fiind „amenințarea sinelui de către pulsiunea de moarte ce acționează în interior […] legată de teama de pericolul internalizării mamei și tatălui devoratori […]”
298
Made with FlippingBook Ebook Creator