Înapoi la Cuprins
Pe ambele continente, sunt considerare relevante dezvoltările simultane din studiile bazate pe observarea bebelușului cu diferite conceptualizări, cercetările cu privire la nou- născuți și psihanaliza copiilor și a adolescenților, precum și terapia psihodinamică în cazurile de patologie gravă. Acestea sunt urmărite în cele ce urmează, în funcție de autor (Jacobson, Mahler și alții), în capitolul despre Psihanaliza copilului și adolescentului , unde vom observa influențele lor fructuoase în contextul dezvoltărilor ulterioare și contemporane din Europa.
IV. A. Sinele din perspectiva școlii britanice de mijloc a relațiilor de obiect
Teoreticienii relațiilor de obiect care i-au urmat Melaniei Klein, precum Fairbairn (1952, 1954, 1963) și Winnicott (1960, 1965), au mutat accentul de pe pulsiuni, permițând crearea unui concept al sinelui cu o mai mare coezivitate și integralitate, în diferitele forme rezultate din multitudinea de experiențe interpersonale la care ia parte nou-născutul pe parcursul timpului. Așa a explicat psihanaliza apariția unor forme diferite ale sinelui, acesta folosindu-se de alții pentru a se modela și a-și continua dezvoltarea. Ronald Fairbairn Fairbairn (1952, 1963) nu folosește în teoria sa psihanalitică termenul sine , ci folosește cuvântul Eu , așa cum Freud folosea das Ich în scrierile sale pre-structurale, pentru a desemna sinele. John Sutherland (1994) confirmă că: „Fairbairn a acceptat că sine este un termen mai potrivit în cele mai multe dintre raționamentele sale deoarece se referă la întregul din care sunt clivate sub-sinele. Eul este util pentru a desemna sinele central, adică, partea dominantă a sinelui, care încorporează principalele scopuri și obiective ale individului în relațiile sale cu lumea exterioară și cu care de obicei este asociată conștiența” (p. 21). Principalele caracteristici ale sinelui în teoria structurală a lui Fairbairn sunt următoarele: Oamenii sunt în relație cu obiectele, ca urmare, sinele este definit în termeni de relație. Copilul/individul este în căutarea obiectului, mai degrabă decât în căutarea plăcerii. Sinele există de la început și nu este rezultatul experienței. Este precondiția acesteia și, simultan, o precondiție a experiențelor și dezvoltării ulterioare. Sinele oferă continuitate și dă coloratura dezvoltării de mai târziu. „Sinele, în teoria lui Fairbairn este un centru viu, în creștere, autodefinit, pe care el îl vede ca pe un punct de origine al procesului psihic uman; din acest principiu fundamental rezultă în mod direct că este posibil ca sinele să aibă relații cu alte ființe umane, chiar dacă nu le-a diferențiat încă la nivel de reprezentări ca obiecte separate de sine. Inițial, sinele are relații cu lumea pornind de la o bază prea mică de experiențe de diferențiere sine-obiect.” (Rubens, 1994, p. 432)
300
Made with FlippingBook Ebook Creator