Înapoi la Cuprins
În timpul dezvoltării, se formează subsistemele sinelui, părți ale structurii endopsihice, după Fairbairn. Fairbairn (1963) îl definește astfel: „[...] Eul [sinele] originar este împărțit în trei – un Eu central (conștient) atașat de obiectul ideal (idealul Eului), un Eu [sine] libidinal refulat, atașat obiectului-stimul (sau libidinal) și un Eu [sine] antilibidinal refulat, atașat de obiectul respingător (sau antilibidinal). […] Această situație internă reprezintă baza poziției schizoide, care este mai fundamentală decât poziția depresivă descrisă de Melanie Klein. […] Eul antilibidinal [sinele], în virtutea atașării lui de obiectul respingător (antilibidinal), adoptă o atitudine ostilă fără compromis față de Eul [sinele] libidinal și, astfel, are efectul de a întări cu putere refularea Eului libidinal de către Eul central.” (p.35) Pe aceste direcții de gândire, spune Robbins (1994), unele dintre ideile teoriei relațiilor cu obiectele a lui Fairbairn anticipează dezvoltările care au culminat cu psihologia sinelui a lui Kohut. (Grotstein & Rinsley, 1994). (vezi definiția separată TEORII ALE RELAȚIILOR DE OBIECT) Donald Winnicott Figură centrală a școlii britanice „de mijloc” a relațiilor de obiect, Donald Winnicott a avut o influență istorică și contemporană asupra evoluției conceptului de sine care s-a extins mult dincolo de granițele Angliei natale. Deși mult mai influent în Europa, influența sa a proliferat și în majoritatea conceptualizărilor contemporane ale gânditorilor din America de Nord și America Latină. Winnicott (1965) plasează relația mamă-copil în centrul dezvoltării sinelui. În modelul său, sugarul caută instinctiv recunoașterea și susținerea mamei. El vizualizează sinele „născând” al sugarului ca fiind capabil de „gesturi spontane” și „idei personale” (Winnicott, 1960, p. 148). Dar sinele se poate dezvolta numai în contextul unei suite de interacțiuni cu un îngrijitor iubitor. Având experiența anilor în care a lucrat ca pediatru, Winnicott acordă importanță impactului relației reale dintre mamă și copil. În viziunea sa, omnipotența bebelușului este inițial susținută de mediul susținător matern, dar, inevitabil, eșecurile parentale, în contextul unei îngrijiri materne suficient de bune (Winnicott, 1953), îi permit copilului să-și dezvolte un sine rezilient, sănătos ( sinele adevărat ). În cel mai bun scenariu, nou-născutul este capabil să folosească obiectul (pe mamă) într-un mod nemilos , fără considerație față de subiectivitatea obiectului (a mamei). Dezvoltarea sănătoasă a sinelui este condiționată de capacitatea obiectului-mamă de a supraviețui , adică de a împlini nevoile nou- născutului într-o manieră suficient de bună , în același timp păstrându-și propria subiectivitate. În acest mod, copilul este capabil să aibă contact cu un altul care supraviețuiește agresivității lui și care există și dincolo de controlul său omnipotent – acest lucru permite dezvoltarea unui sine capabil de relații adevărate cu obiectele și de empatie. Dacă propria subiectivitate a mamei interferează cu capacitatea ei de a gestiona agresivitatea copilului, dar îi împlinește, totuși, nevoile, sentimentul rezultant este unul de frustrare și fragmentare, dând naștere unui sine fals, construit ca apărare. În acest scenariu, bebelușul învață prematur să se adapteze la nevoile mamei sale pentru a supraviețui.
301
Made with FlippingBook Ebook Creator