Înapoi la Cuprins
Astfel, pentru Winnicott, la început există unitatea mamă-copil. „La început, nu individul este unitatea” (1952, p 221), spune el. Din perspectiva sugarului nu există nicio diferențiere, inițial, între sine și obiect. Sugarul se află într-o stare de neintegrare: „Postulăm o neintegrare primară” (1945, p 149) și o dependență completă de susținerea sensibilă a mamei, o susținere atât fizică, cât și psihică. Prin ceea ce Winnicott denumește preocupare maternă primară (1956), mama devotată obișnuită se află într-o stare de sensibilitate crescută față de sugarul ei, care îi permite „să se adapteze delicat și sensibil la nevoile sugarului, încă de la început” (1956, p 302). Susținerea maternă creează pentru sugar condițiile pentru ceea ce Winnicott descrie drept continuitatea ființei (1960a), adică, începutul unei continuități personale, care constituie izvorul sentimentului sinelui. Acest sentiment al sinelui este în primul rând bazat pe experiențele corporale și pe funcțiile corpului. Dacă susținerea mamei este deficitară – fie prin absențe prea lungi ale susținerii, fie prin impuneri intruzive – este afectat sentimentul sugarului de continuitate a ființei sale și sugarul este aruncat într-o stare de angoasă de negândit (cădere, spargere, pierderea oricărei direcții), la care copilul reacționează instinctiv printr-o auto-susținere prematură, rigidă (1962, p. 58). Acesta este un aspect al sinelui fals (vezi mai jos), care „ascunde și protejează nucleul sinelui” (ibid). Mișcarea graduală de la neintegrare la integrare începe de timpuriu, prin procese înnăscute, naturale, în condiții de susținere din partea mamei și prin experiențe de gratificare pulsională. Winnicott face o distincție între „relaționarea prin Eu” și „relaționarea prin Se”. Prima este legată de funcția de susținere a mamei, cealaltă de mama ca obiect al impulsurilor pulsionale ale sugarului. Sinele primitiv este nemilos. „Trebuie să postulăm o relație de obiect primitivă nemiloasă” (1945, p 154). Modificarea de la starea de „pre-milă” la cea de „milă” apare mai târziu și este legată de dezvoltarea capacității de îngrijorare, asociată cu poziția depresivă. În Dezvoltarea emoțională primară (1945) Winnicott scrie: „Voi încerca să descriu în termenii cei mai simpli acest fenomen, așa cum îl văd eu. Din perspectiva bebelușului și a sânului mamei [...], bebelușul are nevoi instinctuale și gânduri prădătoare. Mama are sânul și puterea de a produce lapte, dar și gândul că i- ar plăcea să fie atacată de bebelușul înfometat. Aceste două fenomene nu intră în relație unul cu altul până când mama și copilul nu trăiesc o experiență comună [...]. Mă gândesc la acest proces ca la două linii ce vin din direcții opuse, obligate să se apropie una de alta. Dacă se suprapun, apare un moment de iluzie [...].” (Winnicott, 1945, p. 152) Cu condiția ca adaptarea mamei să fie una suficient de bună, ca ea să se prezinte într-o manieră și la un moment în care „corespunde capacității sugarului de a crea” (Winnicott, 1953, p. 12), nou-născutul are fantasma creării de către el însuși a sânului. Sânul este un obiect subiectiv , creat omnipotent de către bebeluș. Fără această iluzie, scrie Winnicott, „nu este posibil niciun contact între psihic și mediu” (Winnicott, 1952, p. 223). Experiența omnipotenței, a iluziei, este fundația atât a sentimentului rudimentar de sine, cât și a relației personale creative cu lumea. Alternativa este o relație reactivă față de lume, bazată pe adaptare, în care impulsul personal este absent și vitalitatea este absentă. În această situație, copilul se raportează la lume dintr-o poziție de sine fals, care duce la un sentiment de futilitate și la o
302
Made with FlippingBook Ebook Creator