Înapoi la Cuprins
Winnicott este în mod intenționat vag atunci când discută despre sinele adevărat. „Nu sunt multe de arătat în formularea ideii de sine adevărat, cu excepția scopului legat de încercarea de a înțelege sinele fals, deoarece nu putem spune mai mult decât să adunăm laolaltă detaliile experienței de a fi viu” (1960b, p 148). Sinele adevărat este un potențial înnăscut, unic pentru fiecare individ și fundamental dependent de un mediu facilitator pentru a fi articulat și experimentat. Este sursa creativității și a sentimentului de a fi real și viu, „[de la] cel mai timpuriu stadiu, sinele adevărat este poziția teoretică din care provin gesturile spontane și gândurile personale […]. Sinele adevărat provine din starea de a fi viu a țesuturilor corporale și din operarea funcțiilor corpului […]. Este îndeaproape legat de ideea de proces primar” (ibid.), adică, are o conexiune profundă cu Inconștientul și cu visarea. Într-unul dintre articolele din Joc și realitate , Winnicott scrie despre „visarea profundă, care este miezul personalității” (1971, p. 109). Adică, sinele adevărat este primitiv, iar „conceptul de realitate interioară individuală a obiectelor se aplică la un stadiu ulterior față de ceea ce numim sine adevărat” (1960b, p 149). În bogatul și complexul său articol Comunicarea și non-comunicarea ce duce la studiul unor opuse (1963), Winnicott își aprofundează gândirea despre sinele adevărat și îi dă o calitate mai enigmatică. El sugerează că „în starea de sănătate există un miez al personalității ce corespunde sinelui adevărat din personalitatea clivată; sugerez că acest miez nu comunică niciodată cu lumea de obiecte percepute și că individul știe că trebuie să nu fie niciodată comunicat către sau să fie influențat de către realitatea externă […]. În centrul fiecărei persoane există un element de inconmmunicado , care este sacru și are cea mai mare valoare pentru conservare” (1963, p. 187). Acest centru interior este „pentru totdeauna imun față de principiul realității și pentru totdeauna tăcut” (ibid, p. 192). Este tăcut în sensul că nu există comunicare cu lumea exterioară și, de asemenea, în sensul că există o comunicare tăcută, internă, ca de vis, cu obiecte și fenomene subiective și care „conține întregul sentiment de real” (ibid, p. 184): real, deoarece determină conectarea cu elementul central profund personal al individului. Accesul la acest centru interior non-comunicabil este inerent pentru capacitatea individului sănătos de a fi singur, prin aceea că aici își are originea căutarea spontană a unui altul. Winnicott numește comunicarea tăcută, centrată, comunicare „directă”, iar comunicarea cu obiectele externe, „indirectă”. Este indirectă în sensul că este doar o conexiune derivată cu centrul personalității și, în același timp, face să fie vie comunicarea cu altul. Gândirea lui Winnicott a influențat direct sau indirect în variate moduri dezvoltările ulterioare ale teoriei sinelui pe toate cele trei continente psihanalitice, inclusiv asupra lui Mahler, Bollas, Modell, Gaddini, Gammelgaard, Badaracco, Bleichmar și mulți alții. IV. B. Sinele în psihologia Eului și teoria structurală post-freudiană Prin interesul lor extins cu privire la complexitatea funcționării Eului, a adaptării și a dezvoltării timpurii, adepții psihologiei Eului (de exemplu, Hartmann 1939/1958, 1964; A. Freud, 1936/1992; Spitz, 1950) au încercat să integreze descoperirile lor clinice cu
304
Made with FlippingBook Ebook Creator