Înapoi la Cuprins
probabil prezente manifest în descrierea diferitelor patologii grave ale sinelui, atât la copii, cât și la adulți. În teoria inițială a lui Mahler, în faza autismului normal se observă relativa absență a investirii stimulilor externi și prevalează procesele fiziologice, mai degrabă decât cele psihologice. Această stare de narcisism primar absolut are ca obiectiv este realizarea homeostaziei organismului aflat acum într-un mediu extern nou. Starea autistă este o stare de nediferențiere sau de fuziune cu mama, în care Eul nu este încă diferențiat de non-Eu și realitatea internă și cea externă încep abia gradual să fie percepute ca diferite. Începând cu luna a doua – faza simbiotică – se presupune că sugarul este doar slab conștient de obiecte și este într-o stare de fuziune cu aspect de delir somato-psihic (Mahler et al, 1975, p. 45), o stare pozitivă de relaționare ce apare într-un context intrapsihic caracterizat de absența granițelor dintre sine și altul (Fonagy, 2001). În timpul acestei faze, mama suficient racordată la copil stabilește și susține un dialog adecvat afectivo-motor cu sugarul, prin contactul vizual, expresiile faciale, atingere, susținere etc., astfel contribuind la integrarea de către copil a capacității de modulare și reglare a afectelor (Blum, 2004). În descrierea originală, faza simbiotică începe în momentul în care bariera de stimuli sau cochilia autistă, care ține departe stimulii externi, începe să se spargă. Sugarul începe să aibă conștiența vagă a obiectului care îi satisface nevoile, care oricum cuprinde o unitate duală, în care sinele încă nu are granițe clare. Gradual, copilul începe să demonstreze o nouă atitudine de tenacitate și intenționalitate, care indică „emergența” persoanei copilului, iar la circa 4-6 luni începe încercarea de a experimenta separarea-individuarea, structurând reprezentările internalizate ale sinelui, distincte de reprezentările interne ale obiectelor. Faza de separare-individuare, între 4-6 și 36 de luni, constă din câteva subfaze: Prima este diferențierea/ecloziunea , între 4-6 și 9 luni, când copilul începe să diferențieze reprezentările sinelui de cele ale mamei/altuia (Mahler et al., 1975), prin trecerea de la tendința de a se modela pe corpul mamei, la preferința de a explora mai activ, mai autodeterminat. În timpul celei de-a doua subfaze, exersarea , de la 10 la 15-16 luni, copilul exersează locomoția pentru a-și mări separarea fizică de mamă și a-și continua procesul de diferențiere. Aceasta este perioada în care Mahler situează nașterea psihologică efectivă a copilului. Odată cu dobândirea locomoției bipede, orizontul copilului se lărgește și copilul devine stimulat de faptul că „lumea devine scoica lui” [ expresie consacrată cu sensul că individul are puterea și permisiunea de a face orice dorește, după faimosul vers „lumea este scoica mea, pe care cu sabia o voi deschide” din piesa Nevestele vesele din Windsor a lui W. Shakespeare – n.t. ] În aforismul lui Greenacre (1957), copilul atinge acum „apogeul aventurii sale de amor cu lumea”. În conceptualizarea lui Mahler este apogeul atât al narcisismului (secundar), cât și al iubirii de obiect (Mahler et al., 1975). Tot în această perioadă, copilul atinge „maximul omnipotenței sale magice ”, derivate din sentimentul că împărtășește puterile magice ale mamei” (Fonagy, 2001, p. 66). În subfaza exersării , prin achiziția mersului autonom, urmează stabilirea aparatului autonom al Eului aflat în proximitatea mamei. Această tranziție reprezintă linia de dezvoltare
308
Made with FlippingBook Ebook Creator