Înapoi la Cuprins
care îi permite copilului să-și mute interesul de la mamă la obiectele neanimate, având loc investirea libidinală în serviciul funcționării autonome a Eului. Subfaza de reapropiere , de la 15-18 la 24 de luni, vine odată cu conștientizarea separării, cu angoasa de separare și cu nevoia crescută de a fi cu mama (Mahler et al, 1975). Copilul, care a devenit tot mai independent, începe acum să realizeze cât de mic este într-o lume foarte mare, ceea ce duce la pierderea sentimentului ideal al sinelui și la reapariția unui tip de angoasă de separare. Apare prima realizare că mama este de fapt o persoană separată, care ar putea să nu fie întotdeauna disponibilă, instalându-se criza de agățare . În timpul crizei de agățare , atitudinea copilului oscilează afectiv ambivalent între nevoia de a se agăța de mama sa și o nevoie puternică de separare. Aceasta este perioada în care clivajul este la maxim (Greenberg & Mitchell, 1983). Este, de asemenea, și perioada în care evoluează rapid funcțiile autonome ale Eului, marcate de achiziții rapide în limbaj și aparența testării realității. Diferențele de gen și identitate de gen devin conștiente, intersectându-se cu procesul de diferențiere. Disponibilitatea emoțională optimă a mamei, inclusiv acceptarea ambivalenței copilului, îi permite copilului să investească reprezentarea de sine cu energie libidinală. Frica de pierderea iubirii obiectului devine mai evidentă, înlocuind frica de pierdere a obiectului iubirii. În timpul crizei de agățare, pe măsură ce copilul renunță gradual la iluzia propriei grandiozități, adesea prin lupte dramatice cu mama, el s-ar putea folosi în mod caracteristic de mama ca de o extensie a propriului sine, proces ce îi permite copilului să nege temporar conștientizarea dureroasă a faptului că este separat de mamă. În cele din urmă, declinul omnipotenței infantile este compensat prin identificări selective cu mama competentă, tolerantă, afectuoasă. (Blum, 2004). Atingerea fazei constanței obiectului la vârsta de 24-36 de luni și a constanței sinelui, reprezintă subfaza finală a procesului de separare-individuare și este un reper major în dezvoltare. Cele două sarcini principale ale acestei perioade sunt dezvoltarea unui concept stabil al sinelui și a unui concept stabil al altuia și sunt organizate în jurul coparticipanților la toate relațiile copilului cu obiectele (Greenberg & Mitchell, 1983). În mod optim, copilul își poate menține acum un sentiment al propriei individualități, precum și un sentiment al altuia ca obiect intern, ca o prezență investită pozitiv. Poate funcționa separat în absența mamei/altuia, dobândind capacitatea de a înțelege mai complet experiența separată a sinelui și a mamei, mintea ei separată și interesele și intențiile separate ale celuilalt. Internalizând bunăvoința și funcțiile reglatorii ale mamei, copilul poate acum să tolereze mai ușor separările, frustrările și dezamăgirile. Până în luna a 36-a, maturizarea funcțiilor Eului și constanța libidinală a obiectului vor atinge un stadiu ce permite consolidarea identității sinelui și posibilitatea de separare. Mahler a creat o interfață între teoria pulsională clasică și teoria dezvoltării relațiilor cu obiectele, folosind conceptul de simbioză cu referire atât la o relație din realitate, cât și la fantasma internă determinată libidinal (Greenberg & Mitchell, 1983). Folosirea de către Mahler a conceptelor lui Hartmann de mediu predictibil/obișnuit (Hartmann, 1927/1964) și de adaptare (Hartmann, 1939) a „orientat modelul pulsional într-o direcție care a garantat implicit
309
Made with FlippingBook Ebook Creator