Înapoi la Cuprins
relației cu altul un rol explicativ mult mai central [...]” (Greenberg & Mitchell, 1983, p. 282). Pentru a specifica mediul predictibil/obișnuit , Mahler s-a referit și la conceptul lui Winnicott (1960) de mamă suficient de bună (Mahler, 1961; Mahler & Furer, 1968). Astfel, ea a echivalat mediul de viață timpuriu al copilului cu persoana specifică a mamei. Teoria contemporană a separării-individuării îi are ca protagoniști pe mama și bebelușul reali și folosește conceptele de internalizare și de reprezentare internă . Teoria lui Mahler se corelează cu observarea susținută analitic a transformărilor intrapsihice pe parcursul dezvoltării: „Schimbările intrapsihice pot consta în transformări ale granițelor Eului, diferențierea sinelui și reprezentărilor de obiecte, coeziunea sau clivajul acestor reprezentări și atingerea constanței obiectului sinelui. Trebuie să îi luăm în considerare pe ambii parteneri ai diadei” (Blum, 2004, p. 551). În modificarea și reformularea contemporană propusă de Harold Blum (2004), acesta integrează descoperirile cercetărilor de mai târziu cu privire la dezvoltare (Stern, 1985; Pine, 1986; Bergman, 1999; Gergely, 2000; Fonagy, 2000). Modificarea adusă de el presupune o fază simbiotică și una de separare-individuare, cu o atenție deosebită acordată fazelor de diferențiere și agățare. El subliniază că „diferențierea bebelușului precede apariția reprezentărilor intrapsihice de sine și de obiect” (Blum, 2004, p. 541). Dintr-o altă perspectivă, teoria structurală elaborată de Jacobson și Mahler (1979), „conține un concept bogat și sofisticat al dezvoltării sinelui, o elaborare contemporană a aspectelor duale ale conceptului de Ich al lui Freud (Kernberg, 1982, p. 900). În contextul practicii clinice, accentul pus de Jacobson și Mahler pe reprezentările de sine și de obiect a contribuit la dezvoltările ulterioare ale vastei arii a proceselor de reprezentare și de reprezentabilitate a punerilor în act încă-nereprezentate (vezi definiția separată, PUNERE ÎN ACT). Hans Loewald este unul dintre revizioniștii freudieni, care și-a publicat teoriile în deceniile 1960, 1970 și 1980, oferind un model de conexiune între psihologia Eului freudiană și teoria relațiilor de obiect, în încercarea de a crea un model psihanalitic care să reflecte mai bine experiența reală a omului în lume. În acest proces, el a examinat critic ipotezele fundamentale ale teoriei psihanalitice și a abordat preconcepții de bază despre natura minții, realitate și procesul analitic. Loewald (1960) considera că Freud a postulat două înțelegeri diferite ale pulsiunilor. Înainte de 1920, Freud vedea pulsiunile ca pe niște căutări de descărcare. Odată cu introducerea conceptului de Eros, în 1920, în Dincolo de principiul plăcerii , Freud a introdus conceptualizarea pulsiunilor sub forma căutării de conectare, „nu folosirea obiectelor pentru gratificare, ci pentru a construi experiențe mentale mai complexe și pentru restabilirea unității originare pierdute dintre sine și alții” (Mitchell & Black, 1995, p. 190). Revizuirea ulterioară de către Loewald a teoriei pulsiunilor a lui Freud (1971, 1972, 1976, 1978, 1988) a necesitat o reformulare a conceptelor psihanalitice tradiționale. În timp ce, pentru Freud, Seul este o forță biologică ce se ciocnește cu realitatea socială, pentru Loewald Seul este un produs al interacțiunii în procesul de adaptare. Loewald vede mintea ca fiind interactivă prin chiar natura ei, nu doar secundar, ca răspuns la nevoia de gratificare de către un altul.
310
Made with FlippingBook Ebook Creator