Înapoi la Cuprins
Loewald a teoretizat că la început nu există nicio distincție între sine și altul, între Eu și realitatea externă sau între pulsiuni și obiecte; dimpotrivă, există un întreg unitar originar, compus din bebeluș și persoana care îl îngrijește. El sugerează că „pulsiunile, înțelese ca forțe psihice și motivaționale, devin organizate ca atare prin interacțiuni ce au loc într-un câmp psihic, constând la origine din unitatea (psihică) mamă-copil” (Loewald, 1971, p118). Considerând că pulsiunile sunt produse ale interacțiunii, Loewald extinde teza lui Jacobson conform căreia acestea sunt o legătură între sinele bebelușului și obiectele sale. Mergând mai departe, Loewald identifică interacțiunea ca pe un aspect critic pentru internalizarea reprezentării subiective a sinelui și a altuia, interacțiunea fiind astfel, principala piatră de temelie a minții. Opera lui Loewald a transformat metapsihologia psihanalitică și a permis noi abordări ale conceptualizării materialului clinic. Influența lui, și directă și indirectă, poate fi observată în dezvoltările propuse de numeroase școli de gândire psihanalitică (de exemplu, cea a relațiilor de obiect, intersubiectivă/relațională, psihologia sinelui), astfel, el putând fi considerat ca o punte între perspectivele așa-numit „unipersonale” și, respectiv, „bipersonale” cu privire la procesul clinic psihanalitic. În general, așa cum a fost cazul lui Winnicott în Marea Britanie, Loewald și Jacobson pot fi considerați în Statele Unite precursorii mișcării intersubiective. În anii 1980, creșterea complexității și incluziunii gândirii de factură freudiană este exemplificată prin revizuiri și extinderi comprehensive ale conceptualizărilor sinelui, prin lucrările lui Leo Rangell (1982) și Harold Blum (1982). Rangell amendează definiția narcisismului dată de Hartmann, considerându-l nu o investiție libidinală a sinelui, ci a reprezentărilor sinelui, afirmând că: „Tot ce știe Eul despre sine, acel Eu care îl înconjoară și din care face parte, este starea prezentă a reprezentărilor sinelui în fiecare stadiu al dezvoltării și în fiecare moment al existenței” (Rangell 1982, p. 879). Blum, concentrându-se pe complexitatea dezvoltării timpurii descrise de Mahler (Mahler et al., 1975), susține că: „Niciun concept de sine nu este posibil înainte ca bebelușul să iasă de pe orbita simbiotică, odată cu debutul gradual al procesului de separare-individuare” (Blum 1982, p. 971). Sinteza incluzivă a teoriei dezvoltării, dintre „dialogul reciproc” al lui Rene Spitz (1965), obiectul tranzițional al lui Winnicott (1965) și permanența obiectului a lui Piaget (1951), se întrețes în modelul separării-individuării propus de Mahler, completând schița complexă a schimbărilor progresiv- regresive la interiorul matricei relațiilor cu obiectele și a conflictelor subliminale, ce duc la apariția reprezentării coezive a sinelui și a unui sentiment al sinelui relativ continuu, instalate odată cu progresul constanței sinelui și a obiectului, în cel de-al treilea an de viață.
311
Made with FlippingBook Ebook Creator