Înapoi la Cuprins
V.B. Perspective ale psihologiei sinelui
Heinz Kohut Psihologia sinelui a fost dezvoltată, într-o perioadă lungă de timp, de către Heinz Kohut (1971, 1977, 1984), tot mai nesatisfăcut de ceea ce oferea modelul freudian bazat pe pulsiune și apărare pentru înțelegerea propriilor experiențe clinice cu pacienții din spectrul larg al tulburărilor de personalitate. Deși psihanaliza clasică se concentrează pe ideea că psihopatologia este rezultatul reacțiilor defensive ale pacientului în fața impulsurilor și dorințelor inconștiente, Kohut a observat că interpretarea acestor conflicte inconștiente era în mare măsură ineficace pentru a-i ajuta pe pacienții săi să ajungă acolo „unde trăiesc (și suferă) ei cu adevărat” (Kohut, 1971, 1977). Pacienții săi nu păreau să se potrivească modelului vinovăției generate de impulsurile inconștiente, dar părea să le lipsească sentimentul unui sine rezilient și viguros. În locul a ceea ce el a numit omul freudian vinovat , Kohut l-a cunoscut pe omul tragic (1977), care suferă de un sentiment de gol și disperare. A început să cerceteze ce ar trebui să se întâmple, din punctul de vedere al dezvoltării psihice, între copii și părinții lor, pentru dezvoltarea unui sentiment adecvat al sinelui. În psihologia sinelui, Kohut consideră că sinele nu este prezent de la naștere, ci apare în timpul copilăriei prin intermediul relației cu o persoană de îngrijire (Galatzer-Levy și Cohler, 1990). Kohut a ajuns să vadă sinele ca pe un element funcțional, determinat de experiență și nu de pulsiunile interne. Consonant cu ideile sale despre dezvoltarea sinelui, el a reevaluat conceptul de narcisism, considerându-l, nici patologic, nici indezirabil, ci ca parte a experienței umane (Kohut, 1966). Astfel, pentru el narcisismul este un fenomen de dezvoltare normal, care poate da un sentiment de identitate, valoare, semnificație și permanență. Valențele narcisismului identificate de către Kohut „[…] sunt creativitatea omului, abilitatea lui de a fi empatic, capacitatea de a contempla propria impermanență, simțul umorului și înțelepciunea” (Kohut, 1966, p. 257). Linia narcisică a dezvoltării este activă încă de la începutul vieții și este o precondiție a funcționării adecvate a personalității. Integrarea narcisismului în personalitatea sănătoasă a reprezentat o îndepărtare radicală față de viziunea psihanalitică asupra omului, care vedea narcisismul în termeni peiorativi (Siegel, 1999). În centrul psihologiei sinelui se află sinele, miez al personalității, conceptualizat ca sistem mental ce organizează experiența subiectivă a unei persoane în raport cu un set de nevoi de dezvoltare (Wolf, 1988). Sinele include abilitățile, talentele, deficitele și temperamentul cu care o persoană este dotată încă de la naștere. Sinele este esența ființei psihologice a omului și constă din senzații, sentimente, gânduri și atitudini față de propria persoană și față de lume (Banai, Mikulincer & Shaver, 2005). Sentimentul de a fi o persoană dezvoltă sinele și este susținut prin experiențe de obiecte ale sinelui (Kohut, 1984). Conceptul de obiect al sinelui a fost introdus de Kohut pentru a descrie un aspect funcțional al relației dintre sine și altul. Încă de la naștere, susține Kohut, suntem intim conectați cu alții și trebuie să simțim că acești alții sunt disponibili și de încredere, pentru a ne obține hrana emoțională de care avem nevoie (Wolf, 1988). Pe parcursul vieții se
316
Made with FlippingBook Ebook Creator