Înapoi la Cuprins
„În dezvoltarea normală, capacitatea părinților de a servi ca obiecte eficace ale sinelui creează condițiile care permit bebelușului să internalizeze gradual funcțiile pe care le realizează acestea. Aceste condiții, inclusiv reactivitatea empatică temperată de frustrări optime, oferă bebelușului suficient timp și resurse pentru a modela un sentiment al sinelui coeziv, capabil să facă față individuării.” (Glassman, 1988, p. 26) Funcțiile obiectelor sinelui nu sunt funcții psihologice înnăscute. Conștientizarea sinelui face ca dorința de altul să funcționeze în moduri care îndeplinesc nevoi. Buna funcționare a obiectelor sinelui asigură un set de experiențe ce produc sentimentul de coeziune și stabilitate. Accesul în conștient a obiectelor sinelui este în general absent. Totuși, rana narcisică, nemediată de funcțiile obiectelor sinelui, este experimentată ca o rană a sinelui. Când obiectele sinelui nu funcționează în sensul îndeplinirii nevoilor, se poate ajunge la tulburare și fragmentare. În teoria sinelui descrisă de Kohut (1982), empatia este modalitatea de observare și mediumul prin intermediul căruia sunt asigurate funcțiile sine-obiect de oglindire, idealizare și gemelaritate. Prin experiența empatiei, individul își dezvoltă sentimentul de coeziune a sinelui. Aceste idei reprezintă o elaborare și o expansiune ulterioară a gândirii sale timpurii: „Empatia, recunoașterea sinelui în altul, este un instrument indispensabil de observare, fără de care arii vaste ale vieții umane, inclusiv comportamentul omului în câmpul social, rămân de neînțeles. Empatia, expansiunea sinelui pentru a-l include pe celălalt, reprezintă o legătură psihologică puternică între indivizi. Și, empatia este o hrană psihosocială fără de care viața omului, așa cum o cunoaștem și o apreciem, nu ar putea fi susținută” (Kohut, 1975, p. 355). Figura de îngrijire racordată emoțional asigură funcțiile obiectului sinelui care împlinesc nevoile copilului de afirmare, admirație și conexiune cu alții. Patologia narcisică, în viziunea lui Kohut, se datorează eșecurilor empatice ale oglindirii și idealizării, care privează sinele de resursele de încredere și coeziune necesare dezvoltării narcisice. Acest lucru duce la incapacitatea de a susține și regla stima de sine la niveluri normale și cauzează deficite, distorsiuni sau slăbirea sentimentului de sine (Kohut, 1977; Goldberg, 1978). Opera lui Kohut reprezintă un reper major în teoria, atât a narcisismului, cât și a conceptului de sine. După moartea sa, psihologia sinelui s-a dezvoltat în câteva direcții. În psihologia sinelui kohutiană „tradițională”, Paul Ornstein (1990, 1993) și Anna Ornstein (Ornstein & Ornstein 1980, 1985) au continuat să explice rolul empatiei, transferurile de obiecte ale sinelui, furia narcisică în procesul interpretativ din intervenția terapeutică și spaima pacientului ca nu cumva să repete dezamăgirile traumatice ale obiectelor sinelui și speranța unui nou început prin tratament. Arnold Goldberg (1995, 1999) a aplicat conceptul de clivaj vertical, rezultat al dezavuării, în studiul perversiunilor, al tulburărilor narcisice și pe cel de clivaj al comportamentului față de experiența trăită, precum mâncatul compulsiv, travestirea și infidelitatea.
318
Made with FlippingBook Ebook Creator