Înapoi la Cuprins
Joseph Lichtenberg Pornind de la psihologia sinelui a lui Kohut și de la intersubiectivitatea lui Stolorow (Stolorow & Atwood, 1992), Joseph Lichtenberg a dezvoltat o teorie a sistemelor motivaționale, în care sinele este conceptualizat ca un sine experiențial sau ca o senzație a sinelui. Această senzație a sinelui există într-un context complex de senzații și informații culese din corpul individului și din relațiile sale cu alți indivizi, grupuri și cultură, de la reactivitatea și adaptarea la obiecte neanimate și până la alții animați non-umani. În matricea experienței de atașament, sentimentul de sine al bebelușului își are originea în instanța de agent – adică, de a fi o persoană care face, respectiv, în a face, a acționa și a primi, a iniția și a reacționa. Conform lui Lichtenberg (Lichtenberg, Lachmann & Fosshage, 201l), pentru intențiile și scopurile sentimentului sinelui ca agent, sunt centrale: căutarea unei baze de siguranță în situații de pericol și pierdere (Bowlby, 1988), primirea de reacții de afirmare oglinditoare din partea îngrijitorilor, stabilirea unei impresii de asemănare cu alții (gemelaritate) și de admirație (idealizare) față de alții (Kohut, 1984), precum și de a fi admirat de alții. Reglarea reciprocă cu succes a acestor relații fundamentale de atașament dintre indivizi și afilierea la grupuri (familie, colegi, etc.) duc la schimbări corespunzătoare ale sentimentul de sine și de altul și construiesc o ambianță pozitivă generalizată, care influențează în continuare așteptările și expectanțele. Deși se poate vorbi despre un sentiment al sinelui nucleu, de identitate, de persoană, experiența sinelui diferă în funcție de multitudinea de intenții și scopuri. În principal, Lichtenberg (1989) a descris cinci sisteme motivaționale în dezvoltarea sinelui, respectiv, nevoile de: 1. reglare psihică a cerințelor corporale; 2. atașament și afiliere; 3. explorare și afirmare de sine; 4. reactivitate la adversitate și 5. nevoi sexuale și senzuale. În situații adaptative normale, sentimentul de sine se schimbă după cum fluctuează dominanța, prezența sau absența intențiilor de a regla cerințele fiziologice, de atașamentul față de alții și de afilierea la diferite grupuri, de a da și a primi îngrijire, de a explora mediul și de a afirma propriile preferințe, de a exprima propria aversiune prin antagonism și retragere și/sau de a căuta bucuria senzuală și excitația (Lichtenberg, 2008). Ca răspuns la stresul cronic și/sau traumatic, sentimentul de sine poate fi fragmentat în stări disociate, restricționat prin acomodare patologică și diminuat și debilitat în stări regresive și depresive. Atacurile asupra sentimentului de agent, stimei de sine și valorii personale, în special la un individ vulnerabil la rușine, vinovăție și pierderea mândriei și încrederii în sine, afectează sentimentul de sine, ducând adesea la furie, suspiciune și fantasme de răzbunare. Văzut în sens larg, sentimentul de sine ca agent care face este susținut prin experiențe de empatie sau este vulnerabil la pierderea senzației de coeziune, atunci când conexiunea empatică se rupe sau este absentă (Kohut, 1977). Printre numeroasele produse hibride rezultate din încrucișări între psihologia sinelui și perspectivele relaționale, Howard Bacal (1985, 1998a,b) schițează o „psihologie a sinelui relațional”, în care pune accent pe contextul relației subiective, mai degrabă decât pe relație ca atare. Punând sub semnul întrebării rolul frustrării optime în dezvoltare și în terapie, el îl susține pe cel de responsivitate optimă , ca fiind o descriere mai bună în relație cu nevoile sinelui.
319
Made with FlippingBook Ebook Creator