Înapoi la Cuprins
care ambele autoare au folosit conceptul de sine . Descrierea dată de Helene Deutsch (1942) personalității ca și cum se referă la pacienți a căror realitate internă este caracterizată de absența sinelui și poate fi reprezentată ca o anvelopă goală, ale cărei granițe externe sunt investite pentru a ține în afară obiectele, reprezentările și afectele. Edith Jacobson descrie personalitatea psihoticului care, dimpotrivă, suferă o fragmentare a propriului sine, într-o realitate psihică interioară „prea plină”, ale cărei granițe sunt permanent amenințate de erupția realității externe. În plus, deși în dezacord cu distincția lui Hartmann dintre Eu și sine, care ar pune în dificultate contradicția intrinsecă a freudianului Ich , Pontalis recunoaște meritul lui Hartmann, precum și pe cel al lui Kohut, în extinderea câmpului de cercetare psihanalitică la spectrul narcisic, prin dezvoltarea teoriilor lor cu privire la sine. Din această aparentă contradicție între cadrele teoretice și experiența trăită în profunzimea travaliului analitic, Pontalis sugerează că noțiunea de sine poate ajuta la punerea în evidență a componentei subiective a pacientului, dar și a analistului, în travaliul analitic. În sfârșit, Pontalis propune o reexaminare atentă a câtorva dintre ideile centrale ale lui Winnicott (spațiul tranzițional, crearea obiectului tranzițional, distincția dintre sinele adevărat și cel fals), din care se inspiră propunând o conceptualizare proprie a sinelui: „Pentru ca o conștiință și o experiență de sine să fie posibile, este nevoie să se fi constituit un Eu, oricât de rudimentar ar fi el. Eul este reprezentantul organismului ca formă, fragil prin vulnerabilitatea sa și reasigurator prin imobilitatea sa, precum imaginea din oglindă: Eul este un spațiu închis și încorporat între spațiul Seului, care e întotdeauna gata să-l invadeze, și spațiul exterior, întotdeauna flancat de Supraeu, căruia Eul trebuie să-i facă față: sinele nu este pulsiunea de viață, dar în spațiul psihic el este reprezentantul vieții. Sinele este, dacă pot spune așa, un spațiu deschis la ambele capete: către mediul care îl hrănește la început și către cel pe care, la rândul lui, îl creează el însuși.” (Pontalis, 1977/1980, p. 178). Preluând ideea lui Winnicott că sinele este custodele sentimentului de a exista, Pontalis concluzionează: „A fi cineva care trăiește este o sarcină deja realizată, programată, a organismului animal, dar întotdeauna reinventată în cazul omului” (Pontalis 1977/1980, p. 178), punând în evidență proprietatea de auto-inventare a sinelui. Judith Gammelgaard În lucrarea sa de referință pe acest subiect, Ego, Self and Otherness [Eul, sinele și altul] (Gammelgaard, 2003), Gammelgaard face o sinteză între filosofia franceză a lui Ricouer (1992) și tradiția psihanalitică franceză a lui Laplanche (1992), Green (2000) și Aulagnier (1975), adăugând conceptul lui Winnicott de spațiu tranzițional, pentru a articula în termeni contemporani conceptualizarea freudiană contradictorie și ambiguă de Eu des-centrat , care include Eul, sinele și pe altul. Ea situează sinele în aria intermediară a experienței, urmărind accentul pus de Winnicott pe diferența dintre relația cu obiectul și folosirea obiectului. Winnicott (1971) arată că trecerea de la relația cu obiectul la folosirea obiectului implică două lucruri: (a) subiectul distruge fantasmatic obiectul, și (b) obiectul supraviețuiește distrugerii
328
Made with FlippingBook Ebook Creator