Înapoi la Cuprins
VI. Dc. Sinele în psihanaliza copiilor Frances Tustin (1981), studiind stadiile primare ale dezvoltării, preia conceptul de fază autistă normală în prima copilărie, definind o stare de concentrare pe corp, dominată de senzații, care constituie nucleul sinelui, în asociere cu o auto-senzualitate relativ nediferențiată. Ea descrie că la acest stadiu, corpul copilului și senzațiile lui contribuie la constituirea unui sine corporal, baza dezvoltării ulterioare a identității. În această fază obiectele din realitatea externă, incluzând-o pe mamă, sunt încorporate sub formă de obiecte-senzații aparținând corpului, precursorii următoarei relații a nou-născutului cu obiecte non-mine, experimentate ca fiind separate de corp, la care copilul trebuie să se adapteze. Tustin subliniază, de asemenea, că bebelușul trebuie să-și dezvolte mai întâi un sentiment al sinelui distinct și separat de alții, pentru a fi capabil să-și dezvolte conștiința socială în raport cu alții. Modul în care nou-născutul își dezvoltă acest tip de conștiință este esențial pentru achiziția sentimentului de identitate individuală. Senzualitatea nou-născutului în starea de autism primar normal este combinată cu adaptabilitatea mamei care își are originea în preocuparea ei maternă și în protejarea copilului de experiențele de „non-sine”, într-un fel de „pântec post-natal”. Tustin teoretizează un construct auto-senzual pentru a descrie modul în care copilul o experimentează pe mamă ca parte a corpului său. Capacitățile pe care le dobândește nou-născutul în acest stadiu, prin obiectele-senzații , intră în joc în utilizarea ulterioară a obiectelor recunoscute ca non-sine. Achiziția acestor capacități susține copilul în adaptările necesare pentru confruntarea cu realitatea externă separată de sine. Tustin propune apoi o clasificare clinică a autismului patologic, pe baza mecanismelor de apărare pe care copilul le folosește pentru a se proteja de eșecurile elaborării separării sinelui de non-sine. La copiii încapsulați , dezvoltarea psihologică este blocată, sinele corporal susține un clivaj al senzațiilor, iar non-sinele este încapsulat în sine. Acești copii rămân într-o stare fuzională, menținută prin clivajul propriilor senzații și prin includerea non-sinelui (senzații derivate din corpul altuia sau din gesturile, acțiunile, emoțiile etc. altuia), în propriul lor sine. Acești copii se agață de obiecte dure, care sunt o sursă de senzații reci și metalice; aceste senzații îl ajută pe copil să construiască o reprezentare somato-psihică de carapace, în care se încapsulează. La copiii confuzi , dimpotrivă, sinele este fragmentat și se confundă cu non-sinele, iar dezvoltarea psihologică este în general una dezorganizată. Non-sinele este înghițit în sine prin intermediul senzațiilor corporale excitante. Atât la copiii încapsulați, cât și la cei confuzi, nucleul central constă în încercarea de a susține starea de fuziune între sine și non-sine. În general, copilul încapsulat efectuează un fel de clivaj/alienare a senzațiilor din propriul său corp, iar copilul confuz este ca și cum ar fi înghițit de senzațiile sale corporale. Conform Renatei Gaddini (1977, 2004), cuvântul sine este folosit în contextul procesului de maturizare bazat pe teoria dezvoltării. În acest context, sinele este rezultatul experienței corporale totale a sugarului din primele luni de viață. Acestea sunt senzații care, pe parcursul creșterii, sunt explorate gradual, printr-un proces de mentalizare. Studiile longitudinale privind dezvoltarea au arătat că în procesul de creștere, copilul trece de la senzații
332
Made with FlippingBook Ebook Creator