Înapoi la Cuprins
permit constituirea, permanența și continuitatea sinelui ca entitate interioară, chiar și în continua sa schimbare ca reprezentare sa spațio-temporală, ca funcție a dezvoltărilor dialectice ale relațiilor cu Eul, atât intrasistemice (Eu, Supraeu, Se), cât și intersistemice (în relațiile cu obiectele externe; spre deosebire de utilizarea obiectului de la Hartmann, termenul intersistemic este folosit pentru conflictul cu Eul: vezi definiția separată CONFLICT). Conceptul de sine este atât un dat al experienței noastre concrete (sentimentul de sine), cât și una dintre funcțiile Eului. Ca funcție a Eului, sinele este constituit și se dezvoltă ca o schemă continuă, o referință permanentă, ca o imagine în oglindă a emoțiilor și gândirii, a Eului corporal și a relației cu realitatea. Modificările structurale ale organizării psihice care duc la remodelarea Eului și Supraeului urmează căi neexplorate, întortocheate și contradictorii, inducând episoade de anxietate, tensiune, confuzie și dezorganizare, cărora le corespund schimbări concomitente și consecutive ale experiențelor imaginii de sine și, ca urmare, ale identității personale. La adultul matur și normal oscilarea permanentă și continuă și modificarea reciprocă între Eu și sine îi permite persoanei să trăiască în relații ca obiect: relația cu sine, relații din realitatea intrapsihică și relații din realitatea externă. Experiența imaginii de sine nu reflectă situația concretă a Eului. De aici, tulburările identității, erorile de evaluare a propriilor abilități, dificultatea în proiectarea corectă a sinelui în viitor și formularea de programe și perspective definite realist. Senise distinge sinele și de imaginea de sine și afirmă că o coincidență mai mare sau mai mică între sine și imaginea de sine este indicele funcționării bune sau rele a proceselor descrise. În lucrul psihanalitic cu adolescentul este important să urmărim înțelegerea imaginii de sine, pentru a permite adolescentului să rămână suficient de atent la starea sinelui, pentru ca, posibil, să acționeze asupra Eului pentru o folosire tot mai corectă și adecvată a acestei conștientizări.
VII. DEZVOLTAREA CONCEPTULUI ÎN AMERICA LATINĂ
Psihanaliza latino-americană, în general, s-a dezvoltat din întrețeserea puternicei tradiții freudiene și teoriilor relațiilor de obiect, cu diferitele lor elaborări propuse de teoreticienii postfreudieni și postkleinien din America de Nord și Europa, un loc proeminent având autorii francezi și ideile originale ale autorilor din regiunea latino-americană. Din această varietate panoramică de „școli de psihanaliză” au apărut multe conceptualizări originale și sintetice (mai jos) (Belchior Melícias, 2015; vezi și definițiile separate INTERSUBIECTIVITATE, TEORII ALE RELAȚIILOR DE OBIECT, CONTRATRASNFER). Este notabilă bipolaritatea dintre influențele franceze și anglo-saxone în dezvoltarea psihanalizei în America Latină, în general (Roudinesco 2000), care ulterior a influențat recepționarea și evoluția conceptului de sine în această regiune. În ciuda dificultăților derivate din diferențele terminologice și opoziției teoretice (Lacan, 1969; Hamburg, 1991; Roudinesco, 2000; Vegh, 2010), este posibil să observăm o dezvoltare și o aplicare semnificativă a conceptului de sine în America Latină.
336
Made with FlippingBook Ebook Creator