Înapoi la Cuprins
conceptul de „obiect înnebunitor” (vezi definiția TEORII ALE RELAȚIILOR DE OBIECT) la conceptualizările sinelui oferite de Winnicott și Kohut. În continuarea lucrării sale din 1979, La psicología psicoanalítica del self [Psihologia psihanalitică a sinelui], care revizuiește ideile lui Kohut cu privire la dezvoltarea sinelui și manifestările patologice și clinice în tulburările de personalitate narcisice, lucrarea La teoría del self como posible nexo entre investigación empírica y clínica psicoanalítica [Teoria sinelui ca posibilă legătură între cercetarea empirică și psihanaliza clinică] a lui Juan Miguel Hoffman (1989) a reprezentat punctul de inițiere a cercetării psihanalitice empirice cu privire la conceptul de sine. La începutul anilor 1990, un grup de psihanaliști argentinieni, coordonați de Ethel Cayssials de Casarino și Marcelo Casarino , experți kohutieni, a dezvoltat o serie de seminare de cercetare și studiu al sinelui și au publicat patru anuare, începând cu anul 1995. Printre lucrările publicate se numără Why a Psychology of the Self? [De ce o psihologie a sinelui?] de Marcelo Casarino (1995) și The Self and the Person in the Thought of Heinz Kohut [Sinele și persoana în gândirea lui Heinz Kohut], de Ethel Cayssials de Casarino (1996). În 1997, Paul și Anna Ornstein au vizitat Buenos Aires și au susținut conferințe ale căror transcrieri sunt incluse într-unul dintre anuarele menționate (Ornstein, P., 1998; Ornstein, A., 1998). Această dezvoltare a urmat îndeaproape aplicarea clinică, deja cunoscută, a psihologiei sinelui a lui Kohut în tratamentul patologiilor severe (Raggio, 1992). În 1999, Guillermo Lancelle a editat cartea El self en la teoría y en la práctica [Sinele în teorie și în practică], ce se ocupă, printre altle, de contratransfer, empatie, narcisism, interpretare și angoasă, adolescență și reacție terapeutică negativă. Publicația a inclus autori argentinieni (Arendar, R.; Cayssials de Casarino, E.; Hoffman, J.; Ortiz Frágola, A.; Paz, M. A.) și nord-americani (Brandchaft, B.; Goldberg, A.; Tolpin, P.; Wallerstein, R. și Wolf, E. ), precum și articolul lui Lancelle, Self, clinical finding and conceptual need [Sinele, descoperire clinică și necesitate conceptuală] (Lancelle, 1999). Guillermo Montero (2005) a descris în detaliu cincisprezece modele ale sinelui. Conform acestui autor, cele mai detaliate modele ale sinelui presupun o funcționare psihică în care procesele evolutive sunt intim conectate. În acest sens, unele modele ale sinelui sunt modele psiho-evoluționiste . Montero propune clasificarea acestor modele ale sinelui în patru grupe: 1) Modelul sinelui ca sub-sistem al Eului – direcția de dezvoltări teoretice care începe cu Hartmann, continuă cu Erikson, Lichtenstein, Mahler și Jacobson, consolidându-se în gândirea lui Kernberg. 2) Modelul sinelui-persoană - direcție de dezvoltare teoretică cu o subîmpărțire pe două linii teoretice: prima cea care pornește de la Fairbairn și continuă cu Winnicott și Guntrip, iar a doua este sinteza lui Kernberg, Kohut și Winnicott realizată de Masterson și de Rinsley. Aceste modele au în vedere atingerea unei integrări personale care depășește organizarea structurală ca model de sănătate.
340
Made with FlippingBook Ebook Creator