Înapoi la Cuprins
O altă abordare a dezvoltării sinelui urmărește opera lui Winnicott în sinteza realizată de Arnold Modell din teoria pulsiunilor freudiene, ideile lui Winnicott, ale intersubiectiviștilor și descoperirile din neuroștiințe. În acest context, sinele evoluează atât ca un produs contingent, cât și ca un nucleu rezistent în timp, ca proces și retranscriere recontextualizată a experienței. Reper major în teoria narcisismului și a conceptului de sine, școala psihologiei sinelui a lui Kohut plasează dezvoltarea sinelui și stima de sine în centrul cercetării psihanalitice, articulând modul în care se formează sinele prin internalizarea experiențelor cu persoanele de îngrijire. Kohut descrie felul în care experiențele empatice dau naștere obiectelor sinelui interne , care ajută la menținerea unui sentiment de sine stabil, robust, ce poate tolera dezamăgirile vieții, precum și modul în care eșecurile empatice ale persoanelor de îngrijire ar putea da naștere psihopatologiei narcisice. Revizuind radical practica clinică psihanalitică, el a sugerat că analistul trebuie să ofere experiențe sine-obiect pe care pacientul nu le-a primit în copilărie. Conform lui Harry Stack Sullivan, autorul teoriei interpersonale în psihiatrie și fondatorul psihanalizei interpersonale, sinele este o colecție de reflectări diferite ale aprecierilor altora. Conceptul său de sine este în esență multiplu, căci este un sine întrucâtva diferit pentru fiecare relație distinctă. Pentru Sullivan, rușinea, nu vinovăția, este centrul experienței umane, pericolul provenind din întâlnirea cu altul. Urmându-l pe Sullivan, teoreticienii interpersonali și relaționali contemporani, precum Bromberg, Stern, Mitchell și Levenson, consideră că sinele emerge în câmpul interpersonal. Cum sinele răspunde setului mereu schimbător de experiențe relaționale, el este în mod necesar multiplu. Bromberg vede mintea ca pe o colecție de stări ale sinelui, iar sinele unitar ca pe o iluzie necesară. În viziunea lui, stările sinelui deosebit de amenințătoare sunt considerate experiențe non-mine , care sunt supuse disocierii. Psihopatologia este determinată de gradul de disociere, extremele reprezentând experiențele psihotice. Mitchell descrie stările multiple ale sinelui ca fiind asemănătoare relațiilor sine-obiect internalizate. Totuși, Mitchell postulează un sentiment distinct și valid al sinelui privat , care ajută la constituirea graniței dintre sine însuși și alții. Levenson consideră sinele și pe altul ca fiind în mod esențial inextricabile. Pentru el, „sinele este un proces al adaptărilor permanente și continue ale unei persoane în fața provocărilor pe care i le prezintă lumea interpersonală și psihopatologia apare în eșecurile înregistrate în confruntarea cu aceste provocări. În practica clinică, orice narațiune despre sine sau despre altul este probabil o construcție organizată întrucâtva defensiv, menită să excludă alte perspective mai tulburătoare.” În Europa, explorarea psihanalitică a conceptului de sine își are originea în principal în psihanaliza postfreudiană, îndeosebi în conceptualizarea relațiilor de obiect, inclusiv cu dezvoltările din psihanaliza copiilor și adolescenților. Concepte precursoare pot fi identificate atât la Freud, cât și la Melanie Klein, deși nu regăsim la aceștia formulări ale unor teorii explicite ale sinelui. Winnicott este primul autor care a dezvoltat o teorie completă și permanent actualizată a sinelui, care include conceptualizările sale importante privind sinele adevărat și sinele fals . Influența gândirii lui a dus la expansiunea teoriilor sinelui în diferite curente ale psihanalizei europene: autorii englezi au favorizat explorarea sinelui în teoriile relațiilor de
344
Made with FlippingBook Ebook Creator