Înapoi la Cuprins
mai jos, el a folosit în acest scop formulele lui Jurgen Ruesch (Ruesch și Bateson, 1951), recent apărute la acea vreme, dar pentru a valorifica ideile psihanalitice vehiculate în anii 1960 în America Latină, el a considerat că aceste formule pot fi corelate cu unele ipoteze psihanalitice fundamentale, cum ar fi „fantasmele inconștiente”, „angoasele fundamentale” și „apărările” (Klein, 1952) manifeste în situația analitică în contextul relației de transfer-contratransfer.
II. EVOLUȚIA CONCEPTULUI
Nu trebuie să uităm că, anterior acestui proiect, autorul deja își manifestase interesul pentru acest domeniu prin explicațiile teoretice prezentate în teza sa de doctorat, care a devenit apoi prima sa carte, intitulată Psychosomatic Semiology [Semiologie psihosomatică] , publicată în 1947. A mai urmat doar un pas până la utilizarea de către Liberman a teoriei comunicării în îndelungatul efort de sistematizare a travaliului psihanalitic clinic, astfel încât să poată descrie într-un mod cât mai obiectiv, atât realitatea din consultația cu pacientul, cât și unicitatea fiecărui membru al cuplului terapeutic. Astfel, Liberman a folosit ulterior în explorările sale una dintre ramurile teoriei comunicării, respectiv semiotica. Semiotica este știința care studiază principiile generale ce guvernează funcționarea sistemelor de semne și coduri și stabilește tipologii ale acestora (Prieto, 1973). Această disciplină (așa cum arată și Morris, 1946) i-a oferit instrumentele conceptuale de care avea nevoie pentru a ajunge la concluzia că transmiterea comunicării umane nu are loc doar prin canalul verbal („aria sintactică”), ci trebuie să acordăm atenție posibilelor „neînțelegeri” în comunicare care țin de „aria semantică”, și, în cele din urmă, de „aria pragmatică”, pentru a decoda mesajele care circulă predominant prin canalul comportamental. De aceea, „aria sintactică” se referă la relația sintagmatică dintre semne, „aria semantică” la relația dintre semnificant și semnificat, iar „aria pragmatică” la relația dintre utilizator și cod (Watzlawick et al., 1967). Cu alte cuvinte, informația circulă în „pachete” care conțin diferite combinații ale celor trei arii semiotice. În funcție de elementele și distorsiunile prevalente care pot fi observate în fiecare dintre ele, Liberman a clasificat pacienții în trei categorii: 1) „pacienți cu distorsiuni predominant sintactice”, corespunzând aproximativ pacienților „nevrotici” din psihopatologia clasică; 2) „pacienți cu distorsiuni predominant semantice”, care acoperă vastul spectru al celor numiți „narcisici” în psihopatologia clasică; și 3) „pacienți cu distorsiuni predominant pragmatice”, care includ tulburările psihopatice, perversiunile și adicțiile din clasificările clasice. În această sistematizare cuvântul cheie este predominant . În sfârșit, Liberman și-a încheiat seria de sistematizări clinice cu un studiu al „factorilor și funcțiilor comunicării” identificați de Roman Jakobson (Jakobson, 1960). Corelând acești factori cu propria sa adaptare a primului model topografic al lui Freud, el a creat teoria stilurilor, a „complementarității stilistice” și a „Eului plastic ideal”. În ultimii ani ai vieții sale prematur
365
Made with FlippingBook Ebook Creator