Înapoi la Cuprins
curmate, Liberman a revenit la tema de interes din prima parte a carierei sale, respectiv la efectele psihosomatice la „pacientul supra-adaptat”, care reprezintă o adaptare pasivă la realitate, conform învățăturilor lui E. Pichon-Rivière despre „adaptarea la realitate” (Arbiser, 2017). II. A. Stiluri În ce privește definiția stilurilor, David Maldavsky (1986), un colaborator apropiat al lui Liberman, a pus în evidență dificultatea de a găsi în textele lui Liberman o definiție precisă și, în consecință, a propus conceptul modalităților de selecție și combinare a cuvintelor și secvențelor specifice sub formă de narațiuni, pentru a înțelege timpul, spațiul, obiectul și cauzalitatea. Pornind de la faptul că în codul limbajului, conform sistemului dublei articulări a semnificant/semnificat-ului și semn/semn-ului al lui Luis J. Prieto (1973), este permisă o infinitate de posibilități de combinații pentru construirea semnalului care transportă mesajul, Liberman a definit tipologii stilistice distincte conform alegerilor spontane făcute de fiecare utilizator în parte. Aceasta înseamnă că reprezentările grafice tridimensionale ale Eului și Seului (Freud, 1923) sunt traversate de un „fir roșu” ce pornește de la polul perceptiv cu respectivele sale investiri de atenție, curgând în către polul motor, unde reglează acțiunea prin percepția anticipată a reacției. Între acești poli el propune șase funcții ale Eului , parțiale, corelate cu șase moduri de recepție (decodare), evaluare (discernerea diferitelor înțelesuri și semnificații) și emitere (encodare) de semnale purtătoare de mesaje. Aceste șase moduri de funcționare sunt la rândul lor aranjate într-o serie de categorii care, urmând aceeași ordine, devin tot mai cuprinzătoare. Cu scop ilustrativ, mai jos este prezentată o sinteză numerică a stilurilor. Categoria 1: Stilul reflexiv . Acesta se referă la factorul sursă și la funcția metalingvistică sau reflexivă propusă de Roman Jakobson. Acest discurs este centrat pe vorbitor, respectiv, „Eu gândesc”. Funcția operantă a Eului presupune capacitatea de a se disocia de sine și de a observa fără a participa, prin clivarea Sinelui de afecte, ceea ce permite percepția globală și percepția în detaliu. Conexiunea cu obiectele este exclusiv perceptivă, cu prețul disocierii afectelor proprii și ale altora. Acești pacienți corespund aproximativ celor identificați drept schizoizi în terminologia clasică. În nomenclatorul folosit în cartea sa din 1962, La Comunicacion en la Terapeutica Psicoanalitica [Comunicarea în terapia psihanalitică], Liberman îi definește ca „personae care observă, dar nu participă”. Categoria 2: Stilul liric. Ca și în cazul anterior, factorul sursă operează la fel de centrat pe vorbitor, dar aici are legătură cu funcția expresivă, adică „Eu simt”; clivajul la acești pacienți se face pe seama percepției, în timp ce participarea afectelor este crescută. Percepția devine astfel contractată și distorsionată, din cauza amenințării de a fi copleșit de afecte. Distanța dintre Eu și obiect este redusă într-atât, încât subiectul devine atât inclus, cât și angajat, lăsând contextul relațiilor cu obiectele în afara câmpului percepției. Acest stil este caracteristic în mod
366
Made with FlippingBook Ebook Creator