AIP DICȚIONARUL ENCICLOPEDIC INTER-REGIONAL DE PSIHANALIZĂ

Înapoi la Cuprins

pe specificitatea metodei sale. Această sistematizare a fost rezultatul mai sus menționatei decizii metodologice. Viziunea lui Liberman că terapia psihanalitică este un dialog, implică postularea încă de la început a unei perspective „de legătură”, intrinsecă pentru interacțiunea umană, pe care a menționat-o în mod repetat, așa cum ne arată afirmația lui că „[…] ședința psihanalitică este înțeleasă ca un proces interactiv în care comportamentul unuia dintre participanții la cuplul (analitic) determină răspunsul celuilalt și vice-versa […]”. Dialogul analitic al lui Liberman, bazat pe postulatele teoriei comunicării, poate fi văzut ca o interacțiune între trei circuite de comunicare suprapuse: două intrapsihice (al pacientului și al analistului) și circuitul interpersonal creat între ei. În cartea sa Communication in psychoanalytic therapy [Comunicarea în tratamentul psihanalitic] (1962), Liberman folosește contribuțiile lui Jurgen Ruesch pentru a clasifica diferitele tipuri de „personae” după modul în care comunică acestea cu interlocutorii lor. El le enumeră și le corelează mai întâi în funcție de clasificarea clasică a lui O. Fenichel (1945), iar apoi ]n cadrul propriei sale sistematizări, așa cum reiese din tabelele următoare:

Clasificarea lui Ruesch

Clasificarea lui O. Fenichel

Persoană deschisă

Isterie de conversie (caracter isteric)

Persoană temătoare, care „fuge”

Isterie de anxietate (caracter fobic)

Persoană logică

Nevroză obsesională (caracter obsesional)

Persoană de acțiune

Personalitate psihopată (perversiuni și compulsii) Tulburare ciclotimică, depresie nevrotică și psihoză ciclică

Persoană depresivă

Persoană care observă, neparticipativă

Tulburare schizoidă, schizofrenie

Persoană infantilă

Nevroză de organ (boli psihosomatice)

Liberman merge mai departe, combinând clasificările lui Ruesch și Fenichel cu fazele dezvoltării libidoului (Freud, 1905, 1933; Abraham, 1924), cu angoasele paranoide și depresive (M. Klein, 1952), obținând următoarea schemă, care descrie afectele prevalente în fiecare tablou clinic (Liberman, D. 1962, p. 130):

369

Made with FlippingBook Ebook Creator