Înapoi la Cuprins
la Dicționarul Internațional de Psihanaliză al lui De Mijolla (2013, p. 1175): „Teoriile psihanalitice ale relațiilor de obiect pot fi definite ca fiind acele teorii care plasează în centrul formulărilor motivaționale (structurale, clinice și genetice și ale dezvoltării) internalizarea, structurarea și reactivarea clinică (în transfer și în contratransfer) a celor mai timpurii relații diadice cu obiecte.” Variabilitatea mai sus menționată poate fi clasificată în funcție de gradul de extindere al definițiilor: 1. În cei mai largi termeni, teoria psihanalitică a relațiilor de obiect se referă la studiul psihanalitic al naturii relațiilor interpersonale și al dezvoltării structurilor intrapsihice ce derivă din relațiile cu alții internalizate în contextul relațiilor interpersonale prezente și a organizării și funcționării globale a personalității. În cel mai larg context, teoria psihanalitică a relațiilor de obiect include toate vicisitudinile relației dintre câmpul intrapsihic și câmpul interpersonal. Din acest punct de vedere, psihanaliza ca teorie generală este în fapt o teorie a relațiilor cu obiectele. Definită atât de larg, teoria psihanalitică a relațiilor de obiect a fost considerată ca un teren intermediar – un limbaj „de mijloc” – între „limbajul” metapsihologic și cel clinic (Mayman1963; Rapaport & Gill, 1959). În America de Nord, această conceptualizare largă a fost folosită și integrată cu psihologia Eului de către Schafer (1968) și Modell (1968). 2. Într-o definiție de „mijloc”, mai restrânsă, teoria relațiilor de obiect se referă la construirea graduală a „reprezentărilor intrapsihice diadice sau bipolare (imaginea de sine și imaginea obiectului) ca reflexii ale relației originale sugar-mamă și dezvoltarea lor ulterioară în relații interpersonale interne și externe diadice, triangulare și multiple” (Kernberg, 1977, p. 57). Principalul element comun al numeroaselor variații este în esență natura bipolară diadică a internalizării, fiecare unitate de imagine de sine și de obiect fiind stabilită într-un context afectiv particular. Această abordare își are originea, istoric, în școala britanică a Melaniei Klein (1934, 1940, 1946), Fairbairn (1952), Winnicott (1955, 1958, 1960a,b, 1963), Bowlby (1969), în abordările psihologiei Eului propuse de Erikson (1956), Jacobson (1964) și Mahler (1968; Mahler, Pine, Bergman, 1975), precum și din variate perspective și în școala culturală și cea interpersonală (Sullivan, 1953). Astăzi, această definiție include și abordările psihanalitice larg definite ca abordări relaționale (S. Mitchell, 2000; Greenberg & Mitchell, 1983; Harris, 2011). Înțeleasă astfel, teoria relațiilor de obiect, prin implicațiile ei metapsihologice, clinice și sociologice, se suprapune în mod variabil, deși pornind de la acceptarea unor premise diferite, cu multe dintre ideile lui Loewald (1978,1988), Lichtenstein (1970), Green (1985, 2002), Rosenfeld, (1983), Segal, (1991), Volkan (2006), precum și cu „al treilea model” propus de unii psihanaliști francezi și franco-canadieni. Această definiție oferă un „cadru integrativ major care poate face legătura între abordarea psihosocială și [...] natura subiectivă și experiențială a vieții umane [...] cu structurile intrapsihice [...] în cadrul metapsihologiei generale [...]” (Kernberg, 1977, p 58). Această calitate de „cadru integrativ” din perspectivă istorică a fost subliniat și de către S. Mitchell, atunci când, în tributul adus lui John Bowlby (1998), afirmă că: „autori relaționali importanți au contribuit la înțelegerea clinică a diferitelor fațete și implicații ale relaționalului și atașamentului uman. Fairbairn a explorat psihodinamica atașamentelor față de figurile
377
Made with FlippingBook Ebook Creator