Înapoi la Cuprins
atunci când obiectele se prezintă ele însele și se dovedesc a fi eficace în reducerea tensiunii, care este trăită ca plăcere. Dezvoltarea teoriei relațiilor de obiect a necesitat o revizuirea mai mult sau mai puțin extinsă a teoriei pulsiunilor a lui Freud. Unii autori susțin că termenul de „școală a relațiilor de obiect” se aplică unui grup specific de analiști din tradiția independenților – cei mai notabili fiind Fairbairn, Winnicott și Michael Balint (cf. Kohon 1986; Hinshelwood 1989; Spillius et al. 2011). Totuși, lăsând de-o parte ideea mai organizată de „școală” și continuând cu problema relațiilor de obiect la Freud, teoria relațiilor de obiect s-a dezvoltat pe două axe în psihanaliza britanică: pe de o parte, tradiția Independenților din cadrul Societății Britanice, după 1945; pe de altă parte, opera lui Klein și a kleinienilor contemporani cu ea (Schafer 1997), pentru care importanța relațiilor de obiect interne inconștiente este evidențiată de sub aspectul proceselor de proiecție și introiecție. Isaacs (1948) aduce o contribuție capitală aici, cu privire la relația dintre pulsiune și obiect, prin ideea de obiect intern ca fantasmă inconștientă. III. A. Klein: Obiecte interne și intenționalitatea pulsiunilor Melanie Klein a pus bazele teoriei relațiilor de obiect, care, din anii 1970 a continuat să se extindă dincolo de granițele ei de origine ale școlii britanice. În general, în cadrul psihanalitic, care rămâne aplicabil grupului kleinian contemporan în Marea Britanie (Schafer 1997), Klein a păstrat viziunea lui Freud asupra pulsiunilor ca principiu motivațional fundamental al vieții umane, deși, în același timp, a redefinit conceptul de „pulsiune” ca atare. Klein a considerat că elaborarea ei cu privire la originile interne ale experienței umane continua teoria freudiană clasică; ea și-a considerat opera, în esență, ca pe o lărgire a operei lui Freud și, în particular, a căutat să articuleze elaborările ei cu privire la lumea internă în termenii teoriei lui Freud (1923) a structurii personalității (cf. Caper 1988). E vede de exemplu Supraeul ca fiind compus din „diferite identificări adoptate la diferite niveluri de dezvoltare a căror marcă o poartă” (1929: 204). Și totuși, contrar lui Freud, pulsiunile sunt concepute de către Klein ca fiind ireductibil psihologice sau subiective ca natură și accesibile prin experiență – adică, în mod inextricabil legate de emoțiile și angoasele sugarului. Astfel, Klein a folosit trermenul de „relații de obiect” bazându-se pe „susținerea că sugarul are de la începutul vieții postnatale o relație cu mama (chiar dacă este în principal concentrată pe sânul acesteia), care este impregnată cu elementele fundamentale ale unei relații de obiect, adică iubire, ură, fantasme, angoase și apărări” (1952a, p. 49). Ea concepe pulsiunile din punctul de vedere al relației primare cu obiectul. Pentru Klein, „nu există tensiune pulsională [...] care să nu implice obiecte, și externe și interne; cu alte cuvinte, relațiile de obiect sunt centrul vieții emoționale” (1952a: 53). Obiectele interne constituie conținutul fantasmei inconștiente, aceasta fiind considerată ca o componentă primară a pulsiunilor propriu-zise. Această poziție este evidentă mai presus de toate în felul în care a văzut Klein relația dintre obiecte și corp. În timp ce corpul este central pentru fenomenologia lumii interne, Klein a continuat să considere că sursa energiei pulsionale este chiar expresia
384
Made with FlippingBook Ebook Creator