Înapoi la Cuprins
obiecte ale pulsiunilor sunt în fapt extensii ale pulsiunilor propriu-zise, mai degrabă decât evenimente relaționale concrete, este susținută din două direcții. Klein presupune mai întâi că dorința libidinală este întotdeauna dorința de ceva (intenționalitatea pulsiunilor), iar în al doilea rând, că relațiile de obiect sunt stabilite în mod specific prin mecanismele intrapsihice de introiecție-proiecție. „Prin proiecție, prin întoarcerea libidoului și agresivității către exterior și impregnării cu ele a obiectului, se realizează prima relație de obiect a sugarului. Acesta este procesul care, în opinia mea, subliniază investirea obiectelor. Datorită procesului de introiecție, acest prim obiect este luat simultan în sine” (1952b, p. 58). Natura omnipotentă a fantasmei inconștiente primitive înseamnă că obiectul extern la început, în poziția schizo-paranoidă timpurie, este experiențial indisociabil de obiectul introiectat, în timp ce proiecția are ca efect ceea ce se simte ca o pierdere reală a unor părți din sine sau din lumea internă. Un sentiment de depersonalizare sau fragmentare poate rezulta din identificarea proiectivă excesivă, în care părți din sine au fost localizate în obiecte externe. Conceptul de „obiect intern” este folosit astfel pentru a se referi la credința primitivă într-un obiect prezent fizic (Money-Kyrle 1968), sau experiența obiectelor este reală în mod concret. Și oamenii reali, inclusiv părinții, primesc un rol sau o identitate pe fondul acestei lumi interne concret imaginate, în care relațiile de obiect sunt formate din imagouri universale apriorice. Cel mai demn de observat, Supraeul copilului, conform lui Klein (1933, p. 249), „nu coincide cu imaginea prezentată de părinții săi reali, ci este creat din imagini sau imagouri imaginare ale acestora, pe care copilul le-a luat în sine.” Klein a ajuns devreme la o viziune cu privire la originile intrapsihice ale obiectelor introiectate și interne; în redarea analizei sale cu Rita din 1923, ea scrie că prohibiția impusă de obiectul intern persecutor nu emana „de la mama reală , ci de la o mamă introiectată” (1926, p. 132). Cu toate acestea, Klein nu evită referințele la lumea reală, externă, dar vede proiecția- introiecția ca pe un proces permanent de interacțiune sau de „joc reciproc” al factorilor de mediu și al celor intrapsihici (1936, p. 292): „De la începuturile analizei sale am pus întotdeauna accent pe importanța experiențelor timpurii ale copilului, dar mi se pare că doar odată ce știm mai mult despre natura și conținuturile angoaselor sale timpurii și interacțiunea continuă dintre experiențele concrete și viața sa fantasmată, putem înțelege pe deplin de ce factorul extern este atât de important.” (Klein 1935, p. 285) Klein afirmă că de la „bun începutul dezvoltării psihice există o corelație constantă a obiectelor reale cu cele instalate în Eu” (1935, p. 266). Imagourile obiectelor sunt văzute astfel ca „dubluri” ale situațiilor reale (1940, p. 346). Noțiunea de „dublură” presupune o teorie a mentației psihice (obiecte interne, reprezentări și simboluri) bazată pe ideea de corespondență (mai degrabă decât de verosimilitudine), o viziune susținută prin concepția că imagourile sunt „o imagine distorsionată fantasmatic a obiectelor reale pe care se bazează” (1935, p. 262). Mai mult decât un mecanism de apărare, procesul de proiecție-introiecție este văzut ca o modalitate normală de întâlnire, o modalitate de relaționare cu lumea exterioară, în general. Prin această recunoaștere, se consideră că obiectul intern imago este format în jurul unui nucleu de
386
Made with FlippingBook Ebook Creator