Înapoi la Cuprins
„…integrarea, dacă poate fi realizată, va avea efectul de îmblânzire a urii prin iubire și, în acest mod, face ca impulsurile distructive să fie mai puțin puternice. Eul ar fi resimțit atunci mai sigur, nu doar în legătură cu propria supraviețuire, ci și în legătură cu conservarea obiectului său bun […] Totuși, integrarea este dificil de acceptat. Aducerea laolaltă a impulsurilor distructive și a celor iubitoare și a aspectelor bune și rele ale obiectului generează angoasa că sentimentele distructive pot copleși sentimentele iubitoare și pot dăuna obiectului bun. Astfel, există un conflict între tendința către integrare ca asigurare împotriva impulsurilor distructive și teama de integrare pentru că impulsurile distructive pun în pericol obiectul bun și părțile bune ale sinelui” (Klein, 1963, pp. 301-02). Conservarea obiectului bun în interior este descoperirea principală a teoriei ei. Într-adevăr, ea pune un accent deosebit pe efectul forțelor distructive asupra obiectului bun, care este ținut în interior, dar accentul terapeutic este pus pe susținerea prevalenței forțelor constructive, iubitoare. Pentru a o cita pe Klein, „un bebeluș mulțumit care suge cu bucurie, liniștește angoasele mamei; iar fericirea ei se exprimă în modul ei de manevrare și de hrănire a copilului, astfel, liniștind angoasa lui persecutorie și afectându-i abilitatea de a internaliza sânul bun” (1963, p. 312). Ca și teoria lui Freud și cea a lui Klein este bazată pe pulsiuni. Diferența dintre ele constă în termenii parametrilor temporali, substanța stadiului final al dezvoltării (și al terapiei) și relativa importanță a factorilor interni versus externi (de mediu) în dezvoltare și în etiologia psihopatologiei: teoria lui Klein postulează atingerea poziției depresive (și rezolvarea completă a conflictelor oedipiene cu un Supraeu complet structurat) în primele optsprezece luni ale vieții, respectiv integrarea atitudinilor de iubire și ură față de obiecte. Acest lucru e diferit de integrarea diferitelor componente parțiale ale pulsiunii, ca în stadiile psihosexuale postulate de Freud, care duc la structurarea internă graduală, cu formarea ca rezultat a unui Supraeu în jurul vârstei de cinci ani. În sistemul lui Klein, din perspectiva importanței relative a factorilor interni și externi (de mediu) în dezvoltare, precum și în patogeneză, fantasma este dominantă, în timp ce impactul factorilor externi, inclusiv angoasa sau depresia maternă, este minim. Nu există un echivalent al recunoașterii explicite a complementarității complexe, ca în „seriile complementare” ale lui Freud, ci doar rare indicii cu privire la calitatea proceselor psihice parentale care ar putea avea impact asupra „nivelului” de clivaj al copilului. Totuși, conceptul de „obiecte interne inconștiente” reprezintă o contribuție durabilă majoră la psihanaliză și la teoria relațiilor de obiect. Dezvoltarea kleiniană se bazează pe această descoperire și pe descrierea poziției schizo-paranoide (1946) și a poziției depresive (1935, 1940), care furnizează cadrul de abordare a pulsiunii ca determinat al motivației, mai exact, din punctul de vedere al obiectelor interne.
III. B. Bion Wilfred Bion a extins teoriile lui Klein de proiecție-introiecție, respectiv cu privire la rolul de comunicare al proceselor proiectiv-introiective în dezvoltarea umană normală: „Voi
390
Made with FlippingBook Ebook Creator