Înapoi la Cuprins
trei stadii: (i) stadiul dependenței infantile (care este echivalent cu dependența orală), caracterizat în mod predominant de o atitudine de „a lua”, care este apoi subdivizată într-un stadiu „oral timpuriu” pre-ambivalent (încorporând, sugând sau respingând) și un stadiul ambivalent „oral târziu” (încorporare, supt sau mușcat); (ii) un stadiu tranzițional care corespunde celor două „faze anale” ale lui Abraham (1924) și „fazei genitale (falice) timpurii”; și (iii) stadiul de dependență matură, caracterizată predominant printr-o atitudine de „a da”, unde obiectele „acceptate” și „respinse” sunt exteriorizate (1941: 39). 2. Articolul lui Fairbairn din 1944 despre „structura endopsihică elaborează o teorie a structurării bazate pe schema de dezvoltare. Relația reală a pruncului cu mama reală este caracterizată fie ca „gratificantă”, fie ca „non-gratificantă”. Criteriul gratificării se bazează pe nevoia de contact, mai degrabă decât de satisfacere a pulsiunii. Ca atare, aspectele gratificante ale mamei sunt experimentate în timpul stadiului timpuriu de dependență absolută de către un Eul unitar originar („Eul central”). Pe de altă parte, s-ar părea că non-gratificarea se referă la experiențele inevitabile de frustrare și clivajul Eului ține invariabil de dilema existențială a ființelor umane: „o anumită măsură de clivaj al Eului este invariabil prezentă la cel mai profund nivel mental” (1940: 8). Un împrumut explicit din Klein, cel puțin pentru început, este postularea poziției de bază a psihicului ca poziție schizoidă. Deși, așa cum Fairbairn (1944: 81) arată, teoria lui Freud despre aparatul mental a fost […] dezvoltată pe baza poziției depresive, la rândul ei și Melanie Klein și-a dezvoltat viziunea pe baze similare. Dimpotrivă, poziția schizoidă constituie baza teoriei structurilor mentale pe care o avansez eu acum”. Fairbairn descrie, astfel, „o situație de frustrare emoțională în care copilul ajunge să simtă (a) că nu este cu adevărat iubit pentru sine însuși, ca persoană, de către mama lui, și (b) că propria sa iubire față de mama sa nu este cu adevărat valorizată și acceptată de către ea” (1940: 17). Situația este văzută ca „înalt traumatică”, ducând la formarea unui „obiect rău” și, în același timp, la transferul relațiilor umane intime într-o „realitate internă”. Aceasta se formează, deci, în condiții traumatice, mai exact, în „situația externă intolerabilă” (1944: 111), în care frustrarea duce la internalizarea obiectelor în scop defensiv. Mecanismul defensiv central este clivajul: obiectul rău internalizat este clivat în condiții adverse într-un obiect „excitant” și „respingător” – ambele supuse refulării de către Eu. Obiectul excitant constă în aspectele promițătoare și ispititoare ale mamei; obiectul respingător reprezintă aspectele deprivante și de reținere ale mamei. Primul este atașat de „Eul libidinal” ca depozitar al speranței; cel din urmă, la „sabotorul intern” sau Eul anti-libidinal, ca agent al urii. Situația care rezultă este definită ca „situație endopsihică bazală” – adică, un Eu central ce folosește diferite mecanisme de apărare în relație cu (i) Eul libidinal și obiectul excitant și (ii) Eul antilibidinal și obiectul respingător (1946: 147). Eul central cuprinde elemente preconștiente și conștiente, precum și inconștiente; deși Eu-rile subsidiare sunt în mod obișnuit inconștiente. În ciuda folosirii termenilor freudieni, structura tripartită a personalității în această concepție nu corespunde în mod semnificativ modelului structural al psihanalizei clasice. Spre deosebire de Freud, Fairbairn postulează organizarea evenimentelor relaționale concrete în formațiuni sau structuri sine-obiect separate, bazate pe refularea obiectelor internalizate: eul central/obiectul ideal; eul libidinal/obiectul excitant; și eul anti-libidinal/obiectul respingător.
392
Made with FlippingBook Ebook Creator