Înapoi la Cuprins
Inseparabilitatea Eului de obiectului este prezentă în acest model sub aspectul „structurilor dinamice inerente ce rezultă din clivajul structurii dinamice originale și unice a Eului, prezente la început” (1946: 148). Mai mult, în timp ce Eul structural, în sensul freudian clasic, în cea de-a doua topică, este văzut ca derivat din Seul nestructurat, Fairbairn privește „eul libidinal (care corespunde cu Seul), ca pe o porțiune clivată din Eul dinamic, original” (1946: 148). Diferența dintre principiile teoretice fundamentale (în ciuda similitudinilor metodologice) face incompatibilă teoria structurii endopsihice cu modelul structural al lui Freud. 3. Pentru Fairbairn, în general vorbind, „psihologia se poate spune că se rezolvă singură într- un studiu al relațiilor individului cu obiectele sale [externe], în timp ce, în termeni similari, psihopatologia se poate spune că se rezolvă mai specific într-un studiu al relațiilor eului cu obiectele sale internalizate” (1943: 60; cf., de asemenea, 1941). Din nou, îndepărtarea de teoria clasică este evidentă prin faptul că perspectiva relațiilor de obiect nu urmează traiectoria definită clasic a pulsiunii, prin fantasmă, către conflict și refulare; ci, dimpotrivă, introduce o secvență alternativă și o sursă de conflict. Procesul de maturizare în sine constituie miezul conflictului, în care tendința de dezvoltare către maturitate se izbește de o tendință regresivă prin atașamentul la dependența infantilă (1941: 38). În timp ce modelul psihopatologic al teoriei clasice este bazat pe ideea de regresie la diferite stadii de dezvoltare libidinală, Fairbairn se concentrează pe diferitele manevre („tehnici”) defensive utilizate pe parcursul procesului de maturizare. Teoria apariției psihopatologiei se bazează pe cele două „mari tragedii” care însoțesc clivajul Eului, respectiv, (i) indivizi care simt că iubirea lor este distructivă față de cei pe care îi iubesc și (ii) indivizi care devin subiecți ai unei compulsii de a urî și de a fi urât, prin procesele de îndepărtare a obiectelor lor libidinale (1940: 26). În particular, stările patologice și mecanismele de apărare sunt concepute în termeni de relații de obiect ce apar la diferite stadii și faze de dezvoltare, inclusiv, de fixații orale timpurii și târzii: „conflictul emoțional care apare în raport cu relațiile de obiect în timpul fazei orale timpurii capătă forma alternativă „a suge sau a nu suge”, adică, „a iubi sau a nu iubi” […]. Conflictul care caracterizează faza orală târzie se rezolvă prin alternativa, „a suge sau a mușca”, adică, „a iubi sau a urî” (1941: 49). Prima este caracteristică stării schizoide, cea din urmă, stării depresive. Problema definitorie pentru individ este cum să iubească fără a distruge prin iubire sau, respectiv, prin ură. Dilema schizoidă este marcată de futilitate; copilul simte că iubirea lui este de vină. Dimpotrivă, depresivul este supus ambivalenței și vinovăției, în care simte că ura sa este de blamat. Revizuirea din 1941 a psihopatologiei schițează o tipologie bazată pe patru „tehnici”, înțelese ca moduri de manipulare a obiectelor „acceptate” și „respinse”, formate pe parcursul poziției schizoide. Natura relațiilor de obiect stabilită în timpul stadiului de dependență infantilă determină care dintre cele patru tehnici este folosită sau în ce măsură este folosită fiecare dintre ele în timpul stadiului tranzițional de la dependența infantilă la cea matură. Această tipologie cuprinde: (i) nevroza obsesională , în care sunt internalizate atât obiectul acceptat cât și cel respins; (ii) tehnica paranoidă , în care este internalizat obiectul acceptat, iar obiectul respins este externalizat; (iii) apărarea isterică , în care obiectul acceptat este
393
Made with FlippingBook Ebook Creator