Înapoi la Cuprins
externalizat, iar cel respins este internalizat, și (iv) poziția fobică , în care atât obiectul acceptat, cât și cel respins sunt externalizate (1941: 46). Clivajul Eului este un factor fundamental în toată psihopatologia. Astfel, distincția etiologică bazată pe apărările împotriva impulsurilor instinctuale specifice (supt, mușcat) face loc unei teorii psihopatologice aprofundate a relațiilor de obiect. Accentul teoretic clinic al modelului de psihanaliză revizuit al lui Fairbairn se observă mai presus de toate în argumentația lui că pacienții diagnosticați ca „depresivi”, sunt adesea caractere „schizoide” sau, de exemplu, că fenomenele de disociere din isterie, „implică un produs de clivaj al Eului fundamental identic cu acesta, ce conferă termenului „schizoid” semnificația sa etimologică” (1944: 92; subliniere adăugată). Generalizarea diagnostică se extinde atât asupra „normalului”, cât și a patologicului, din cauză că „obiectele rele internalizate sunt prezente în mintea noastră a tuturor, la cele mai profunde niveluri” (1943: 64-5). Fairbairn (1952) a criticat-o pe Klein pentru că nu a explicat niciodată în mod satisfăcător cum se poate ca fantasmele de încorporare orală a obiectelor să ducă la stabilirea de structuri endopsihice interne. În viziunea lui, cu excepția cazului în care se găsește o astfel de explicație, aceste obiecte interne nu pot fi denumite structuri, ci rămân doar produse ale fantasmării. El a încercat să conecteze mecanismele lui Klein cu un model structural. Analiza clivajului – observat la pacienți cu tendințe schizoide – pe care o oferă el este de o valoare clinică durabilă și a deschis un teren fertil pentru înțelegerea ulterioară a modelelor structurale ale internalizării relațiilor de obiect (Kernberg, 1977). Deși Fairbairn a înlocuit teoria duală a pulsiunilor cu o teorie radicală a relațiilor obiectale, afirmând că „impulsurile trebuie privite ca […] reprezentând aspectul dinamic al structurilor Eului […] și în mod necesar implică relații de obiect...” (Fairbairn 1951, p. 167), rămâne în continuare deschisă problema unui eșec fundamental decisiv din partea mediului extern. Relațiile de obiect excitant-Eu libidinal, obiect respingător-Eu anti-libidinal și obiect ideal-Eu central sunt structuri intrapsihice majore, dar care au fost mai târziu criticate pentru suprasimplificare. Pe de altă parte, studiile lui clinice, care au demonstrat că patologia dezvoltării sexuale este intim legată de tiparele de evoluție ale dezvoltării intrapsihice și interpersonale, au fost pe larg recunoscute și rămân o contribuție durabilă. III. D. Ferenczi și Balint: iubirea de obiect primar și teoria tehnicii clinice Tradiția gândirii relațiilor de obiect a școlii de la Budapesta, mai exact opera lui Ferenczi, se încadrează în școala britanică de psihanaliză prin contribuția lui Michael Balint. Pulsiunile și relațiile sunt la fel de importante la început și, cu toate că Balint nu se îndepărtează de teoria clasică a pulsiunilor în maniera lui Fairbairn și alții din tradiția grupului independent, el avansează, totuși, o serie de ipoteze relaționale importante. Cel mai notabil, el sugerează că (i) „relația cu mediul există într-o formă primitivă chiar de la început” (1968: 63) și este o condiție necesară a dezvoltării emoționale; (ii) relațiile de obiect primitive sunt caracterizate prin forme pasive de iubire de obiect (1937: 98; cf. Ferenczi, 1924), dar și prin „căutarea activă
394
Made with FlippingBook Ebook Creator