Înapoi la Cuprins
a contactului cu mediul” (1968: 135); și (iii) experiența „iubirii primare” (1937; 1968, ch. 12) este fundația relațiilor cu obiectele. 1. Teoria iubirii primare și a utilizării concomitente a regresiei ca agent terapeutic formează bazele gândirii psihanalitice a lui Balint. Pentru Balint (1937: 101) „vestigiile și reziduurile [iubirii de obiect primar] pot fi demonstrate în toate [fazele vieții mentale] ulterioare.” Experiența iubirii primare este descrisă în termenii încercării bebelușului de a recrea situația libidoului din viața fetală, cu investirea intensă a mediului. Acesta, conform lui Balint, „este probabil nediferențiat, încă nu există obiecte în el și nu are aproape niciun fel de structură, mai ales, nu are granițe clare către individ; mediul și individul se penetrează unul pe altul, ei există împreună într-un „mix armonios” (1968: 66). Balint susține că nașterea întrerupe starea de echilibru și, ca urmare, precipită sau forțează separarea ființei umane de mediul ei. Ca un ecou direct al lui Rank (1924), trauma nașterii ocazionează relații de obiect: „Obiectele, inclusiv Eul, încep să apară din amestecul de substanțe și din ruperea armoniei expansiunii nelimitate” (1968: 67). Cea mai timpurie fază a vieții extrauterine nu este văzută ca narcisică, ci orientată către obiecte, pe baza experienței prenatale. Inițial, Balint (1937: 98-99) a considerat că această relație de obiect timpurie este pasivă și a descris atitudinea motivațională a nou-născutului după cum urmează: „Voi fi iubit și satisfăcut, fără a avea nicio obligație de a da ceva în schimb”. Acesta este și rămâne, conform lui Balint, „scopul final al tuturor căutărilor erotice” (1937:99). Iubirea de obiect primar „nu este legată de niciuna din zonele erogene; nu este iubire orală, supt oral, anal, genital, etc., ci este ceva de sine stătător ” (1937: 101; subliniere adăugată). Ca atare, Balint (1951: 156) a căutat să extindă marja experiențială a vieții umane timpurii primitive dincolo de sfera orală. Acest lucru nu a condus însă la ruperea lui de teoria pulsională clasică. Balint a susținut, contrar lui Fairbairn, că libidoul este atât căutare de plăcere, cât și căutare de obiect. Ipoteza de „libido căutător de obiect” este astfel revizuită în mod corespunzător: „pe lângă bine studiata calitate a libidoului, adică tendința lui de căutare a plăcerii, observațiile clinice au dovedit dincolo de orice îndoială că tendința lui de căutare a obiectului este cel puțin la fel de importantă” (1956:291). 2. Iubirea de obiect matură, activă, așa cum o descrie Balint, implică o recapitulare a satisfacerii primordiale a nevoii alături de atât de multe „treceri” sau punți de dezvoltare: „Stadiile de dezvoltare ulterioare […] relațiile de obiect anal-sadice, falice și în final genitale – nu sunt distorsionate biologic, ci cultural” (1935: 63). În aceeași măsură, fenomenele primare din teoria pulsională freudiană sunt concepute din perspectiva eșecului mediului timpuriu care duc la un „defect fundamental”. Cel mai notabil, agresivitatea este înțeleasă ca o reacție la frustrare, mai mult decât ca scop în sine; mai exact, pentru Balint (1951) ura este mereu un fenomen reactiv, secundar și nu unul al pulsiunilor primare fundamentale ale individului. În mod similar, narcisismul primar este redefinit în termenii unei investiții libidinale în auto-erotism, tocmai acolo unde copilul nu a fost suficient îngrijit sau a primit „prea puțin” chiar de la început.
395
Made with FlippingBook Ebook Creator