Înapoi la Cuprins
3. Distincția dintre tipurile „benign” și „malign” de regresie (1968: 146) poate fi văzută în termenii unui „model mixt” clar definit. Primul este manifest în relația terapeutică în funcție de pe nevoile relaționale primare, iar cel de-al doilea în funcție de nevoile infantile pulsionale. În mod corespunzător, Balint a tratat aspectele terapeutice ale regresiei în contextul psihopatologiei sale revizuite a relațiilor de obiect (Vezi definiția separată REGRESIE). Modelul freudian clasic – bazat pe interpretarea rezistenței cu scopul realizării insightului – presupune că pacienții sunt capabili de internalizare sau de „luare înăuntru” în relația analitică, de asemenea, că interpretările sunt experimentate ca interpretări și nu ca altceva și că Eul este capabil să îndeplinească sarcina de travaliu. Modelul revizuit este necesar în cazul pacienților sever narcisici, borderline și psihotici – adică, acolo unde nu poate fi presupusă centralitatea complexului Oedip și unde interpretarea imediată a stărilor oedipale primitive riscă să producă o reacție terapeutică negativă determinând o atitudine compliantă din partea pacientului. Balint aduce o contribuție majoră pe aceste direcții, în tradiția lui Ferenczi și a școlii de la Budapesta, pentru înțelegerea relației terapeutice în cazul pacienților regresați. Viziunea relațională a naturii umane este combinată aici cu o viziune bazată pe pulsiuni, orientată către plăcere, a motivației umane, o combinație pe care Balint a văzut-o ca ireductibilă și teoretic și clinic. III E. Winnicott: procesele emoționale arhaice și relațiile interpersonale Contribuțiile lui Donald Winnicott la psihanaliză s-au în cadrat în mod esențial în tradiția freudian-kleiniană, cu toate că, el a propus și o nouă teorie radicală a relațiilor de obiect. Aceasta este problemă care continuă să se afle în dezbaterea cititorilor lui, unii dintre ei insistând pe sursele freudiene ca fundamente ale dezvoltărilor teoretice ale lui Winnicott (Green 1999: 199-200; Abram 2013:1), în timp ce alții sunt la fel de neclintiți în plasarea lui în completă opoziție cu teoria clasică (Rycroft 1995: 197; Fulgencio 2007; Loparic 2010). 1. Winnicott a oferit teoriei relațiilor de obiect un model al dezvoltării normale, în care „continuitatea ființei înseamnă sănătate” (1988: 127). Aceasta este o presupunere fundamentală a psihanalizei pentru Winnicott (1954: 281), ideea că „sănătatea implică continuitate […] în progresia evolutivă a psihicului și că sănătatea este maturitatea dezvoltării emoționale la nivelul vârstei individului”. Winnicott descrie astfel o serie corelată de mișcări ontologice ca fiind tot atâtea achiziții în dezvoltare: (i) „de la o relație cu un obiect conceput subiectiv, la o relație cu un obiect perceput obiectiv” (1960: 45); (ii) de la dependență absolută prin dependența relativă, către independență, implicând un mediu internalizat (1963b); și (iii) de la o stare primară neintegrată a personalității la personalitatea individuală organizată, caracterizată printr-o structură oedipiană. Potențialul moștenit sau creativitatea primară a pruncului imatur atinge un „statut unitar” (1960: 44) – adică bebelușul devine o persoană întreagă capabilă de relații interpersonale – cu condiția ca mama să îndeplinească nevoile relaționale ale bebelușului în mod adecvat la diferite stadii ale dezvoltării individuale. Relația primară dintre mamă și bebeluș nu este văzută nici ca „derivată din experiența pulsională, nici ca relație de obiect ce apare din experiențe pulsionale” (1952: 98). Mai degrabă, îngrijirea maternă este văzută ca
396
Made with FlippingBook Ebook Creator