Înapoi la Cuprins
independentă de satisfacerea nevoilor pulsionale. Mediul este cel care oferă posibilitatea experimentării pulsiunilor sau permite copilului să folosească pulsiunea: „nu satisfacerea pulsională este cea care îl face pe bebeluș să fie […]. Sinele trebuie să preceadă ca existență folosirea pulsiunii de către sine” (1967: 116). Winnicott postulează o experiență inițială de omnipotență în care potențialitatea este realizată ca iluzie. Adaptarea mamei, când este suficient de bună, oferă o „oportunitate pentru iluzia că sânul ei este parte din bebeluș […], că există o realitate externă ce corespunde cu propria capacitate a bebelușului de a crea […]. Sânul este creat de bebeluș iar și iar din capacitatea bebelușului de a iubi sau (s-ar putea spune) din nevoie” (1951: 12-4). Corespondența sau suprapunerea încorporate în iluzie (cf. Milner 1952; 1977), sentimentul bebelușului că ceea ce el creează există în mod real” (ca „obiect subiectiv”, mai degrabă decât ca „obiect perceput obiectiv”), susține continuitatea vitală a ființei și constituie aria de experiență căreia îi aparțin „obiectele tranziționale” și „fenomenele tranziționale”. Iluzia este parte a unui proces emoțional, care include retragerea graduală a iluziei; de aici procesul unitar al iluzionării-deziluzionării. Responsivitatea accentuată a mamei („preocuparea maternă primară”) față de voința inițială de a fi a bebelușului dă naștere eșecului gradual de adaptare, ca o condiție consecutivă a dezvoltării. Eșecul adaptării la acest stadiu nu este un eșec al încrederii, ci o expresie a mamei failibile suficient de bune, care se continuă cu procesul de deziluzionare, prezentând lumea de obiecte bebelușului ei în doze mici, gestionabile. Acest proces permite separarea lumii de obiecte din sentimentul de sine emergent al bebelușului: „Dintr-o stare a ființei fuzionate cu mama bebelușul intră într-o stare de separare a mamei de sine, iar mama scade gradul ei de adaptare la nevoile bebelușului” (1971: 126). 2. Winnicott, ca și Balint, a tratat aspectele terapeutice ale regresiei în contextul revizuirii psihopatologiei relațiilor de obiect, cu o insistență clară, în cazul lui Winnicott, asupra faptului că bebelușii se îmbolnăvesc. Boala psihică este văzută ca o expresie a eșecului mediului, care, conform lui Winnicott, „poate fi grav handicapant” și include: schizofrenia infantilă sau autismul; schizofrenia latentă ; apărarea prin sinele fals și personalitatea schizoidă (1962a: 58-59). Ca rezultat al intruziunii traumatice și eșecurilor îngrijirii fundamentale primare, angoasele psihotice (sau „agoniile primitive” cum au fost descrise) precipită o serie de manevre defensive („reacții”), prin care bebelușul caută să-și protejeze sinele nucleu. Winnicott (1963c) elaborează aceste stări primitive în articolul lui publicat postum, Spaima de prăbușire , după cum urmează: reîntoarcerea la o stare neintegrată (apărarea: dezintegrare); căderea fără sfârșit (apărarea: susținerea sinelui); eșecul locuirii sinelui (apărarea: depersonalizarea); pierderea sentimentului realității (apărarea: exploatarea narcisismului primar); și pierderea capacității de relaționare cu obiectele (apărare: stări autiste, legate doar de fenomene ale sinelui). Cel mai important aspect este postulatul lui că boala psihotică este „o organizare defensivă față de o angoasă primitivă” (1963c: 90). 3. Winnicott a introdus tehnici terapeutice care permit regresia, în paralel cu „analiza comună menită să gestioneze poziția depresivă și complexul Oedip în relațiile interpersonale” (1954: 294). În ce privește „analiza comună”, în articolul său Scopurile tratamentului psihoanalitic , Winnicott confirmă: „eu manevrez tot timpul poziția către o analiză standard”
397
Made with FlippingBook Ebook Creator