Înapoi la Cuprins
(1962b: 166). Iar prin „analiză standard” el înțelege „comunicarea cu pacientul din poziția în care mă pune nevroza de transfer (sau psihoza)” (1962b: 166). În această poziție sau situație, analistul este simultan pentru pacient un obiect subiectiv și un cadru intern de încredere pentru testarea realității. În termenii „analizei modificate”, ideea importantă este ca analistul să se găsească în situația de a „lucra ca psihanalist, mai degrabă decât să facă analiză standard” (1962b: 168). Așa cum spune Winnicott (1962b: 169; subliniere adăugată), „eu fac psihanaliză când diagnosticul este că acest individ, în mediul său, vrea psihanaliză. Aș putea încerca chiar să stabilesc o comunicare inconștientă, atunci când dorința conștientă de analiză este absentă […]. Când mă aflu în fața unui tip de caz eronat, mă schimb, devenind un psihanalist care gratifică nevoile sau care încearcă să împlinească nevoile acelui caz special”. Mai mult, Winnicott a susținut că analistul format în tehnica psihanalitică standard, este cel mai bine antrenat pentru acest tip de muncă non-analitică. Winnicott (1962b: 169) a insistat să arate că și-a bazat munca analitică pe diagnostic și că criteriile de diagnostic fac posibilă diferențierea clinică între pacienții care regresează pe parcursul tratamentului în relația de transfer și pacienții care sunt regresați (borderline sau schizoizi) și au nevoie de un mediu susținător în cadrul analitic. Pentru aceștia „managementul” poate deveni „tot ce contează” (1954: 279) și: „Cihar și când în persoana bolnavă există doar un pic de speranță pentru o nouă oportunitate. În cazuri extreme, analistul trebuie să se adreseze pacientului și să îi prezinte în mod activ un maternaj bun, o experiență la care pacientul nu se așteaptă” (1954: 281-2). Acolo unde eșecurile mediului timpuriu nu au fost cu totul dezastruoase, Winnicott consideră regresia din perspectiva unei credințe inconștiente care poate deveni o speranță conștientă, „că anumite aspecte ale mediului care la origine a eșuat, ar putea fi totuși reparate, într-un mediu care de data aceasta reușește, în loc să eșueze, în funcția sa de facilitarea a tendinței moștenite a individului de a se dezvolta și maturiza” (1959: 128). Dar această credință în experiența reînnoită trebuie să fie autentică – adică, să se manifeste într-un cadru care „asigură o adaptare adecvată” (1954: 281). Ce face și cum se comportă analistul nu este mai puțin important aici, decât în comunicarea cu pacientul în transfer prin intermediul interpretării. Regresia clinică înseamnă regresie organizată , prin care analistul răspunde la nevoia pacientului de cadru atât intern, cât și extern. Acest lucru implică asigurarea unui spațiu pentru a trăi sau a unui spațiu potențial, în care pacienții pot găsi noi moduri de a se recupera pe ei înșiși, deci, un spațiu care să permită „regresia în căutarea sinelui adevărat” (1954: 280). În concluzie, alături de Guntrip (1961, 1968), în general Winnicott (1954, 1960) este privit ca teoreticianul care a pus accentul pe importanța esențială a eșecului obiectului maternal („deficitul mediului”) în etiologia dezvoltării timpurii, care poate avea drept consecință organizarea sinelui fals: superficial, orientat către exterior și în esență neautentic, opus sinelui adevărat, afectând integrarea lumii interne conștiente și inconștiente a individului. Mai mult, lucrările lui Winnicott despre valoarea pentru dezvoltare a agresivității (1951), folosirea obiectului (1969) și teoriile lui privind obiectele tranziționale și fenomenele tranziționale (Winnicott 1953, 1965), transfer-contratransfer (1949) și altele au o aplicabilitate foarte largă
398
Made with FlippingBook Ebook Creator