AIP DICȚIONARUL ENCICLOPEDIC INTER-REGIONAL DE PSIHANALIZĂ

Înapoi la Cuprins

V. DEZVOLTĂRI ULTERIOARE ȘI CONTEMPORANE ÎN AMERICA DE NORD

V. A. Anii 1950 – 1970

V. Aa. Studiul bebelușului Rene Spitz (1945, 1965, 1972), studiind bebeluși instituționalizați, a consacrat termenul de „depresie anaclitică” pentru a descrie impactul separării pe termen lung a bebelușilor de persoanele de îngrijire. El a fost, de asemenea, primul care a observat diferența dintre comportamentele afectuoase și cele mecanice ale persoanei de îngrijire. În viziunea lui, depresia anaclitică nu este doar efectul separării prelungite, ci și al administrării mecanice a îngrijirilor în instituții, asemenea unei „mame moarte”. Spitz a pus accent pe susținerea afectuoasă a bebelușului de către persoana care îl îngrijește, pentru a promova comunicarea tactilă afectivă non-verbală între bebeluș și îngrijitor. Urmându-i lui Bowlby (1969) care lucra în Anglia, în Statele Unite Ainsworth (Ainsworth, Blehar, Waters și Wall, 1978) a dezvoltat teoria contemporană a atașamentului ca o corespondență comportamentală a relațiilor de obiect internalizate sub influența relației mamă-bebeluș timpurii (Diamond și Blatt, 2007). Ainsworth et al. (1978) au definit atașamentul ca pe o legătură afectivă între bebeluș și persoana de îngrijire (Blum, 2004) și a clasificat tipurile de atașament, indicând diferențele puternic individualizate pe un continuum, de la atașamentul sigur (securizat), la atașamentul nesigur (evitant, ambivalent, dezorganizat). Suferința bebelușului a fost inferată ca rezultat al interacțiunii din relația generală bebeluș- mamă, mai degrabă decât din experiența traumatică specifică. Această tradiție a continuat în orientarea teoretică a psihologiei Eului prin Mahler (Mahler, Pine, Bergman, 1975) și în alte orientări teoretice relaționale, prin cercetarea bebelușului, de către Beebe (Beebe și Lachmann, 2005) și Grupul din Boston pentru Procesul de Schimbare (Boston Change Process Group) (Stern et. al. 1998). V. Ab. Mahler După Hartmann, cea mai influentă extindere a modelului pulsional, cuprinzând noi dimensiuni ale dezvoltării psihologice, a fost realizată de Margaret Mahler. Interesul inițial al lui Mahler față de relațiile de obiect cele mai timpurii au derivat din studierea patologiei grave la copii – autism și psihoză simbiotică – unde ea a observat o incapacitate extremă de a forma relații satisfăcătoare cu persoanele de îngrijire (Mahler, Ross și DeFries, 1949; Mahler, 1952; Mahler și Gosliner, 1955). Acest lucru a condus la dezvoltarea unei teorii a dezvoltării normale a copilului în care relațiile de obiect și sinele sunt văzute ca crescând din vicisitudinile pulsionale. Conform lui Hartmann, „adaptarea, cum rezultă din clinica ei, este specific construită ca o punere în acord cu mediul uman” (Greenberg și Mitchell, 1983, p.272).

402

Made with FlippingBook Ebook Creator