Înapoi la Cuprins
Pentru Mahler, indicatorul unei dezvoltări de succes nu este stabilirea primatului genital în urma unei rezoluții oedipiene de succes, ci mai degrabă o mișcare de dezvoltare de la încorporarea într-o relație simbiotică mamă-copil, la atingerea unei identități individuale stabile într-o lume de alții percepuți ca predictibili și realist. Acest proces a fost denumit „separare-individuare” sau „naștere psihologică” a copilului. Separarea și individuarea sunt procese de dezvoltare complementare, dar distincte. Separarea este definită ca emergența copilului dintr-o fuziune simbiotică cu mama; individuarea constă în acele realizări ce duc la asumarea de către copil a propriilor caracteristici individuale (Mahler et al, 1975, p.4). Chiar dacă principiile organizatoare ale lui Mahler erau bazate pe relațiile dintre sine și obiecte, cu accent pe aspectele tranzacționale ale creșterii și dezvoltării, ele au fost derivate din teoria pulsională clasică. În viziunea lui Mahler, copilul este mai puțin cineva care se luptă cu cerințele pulsionale conflictuale și mai mult cineva care trebuie în mod continuu să reconcilieze o dorință de existență independentă, autonomă, cu un impuls la fel de puternic de a se cufunda din nou în fuziunea simbiotică din care a ieșit. În timp, teoria ei a evoluat, incluzând sincronizarea cu mediul și caracteristicile sub- fazelor specifice de dezvoltare. La început, Mahler a presupus că bebelușul se dezvoltă trecând de la un „autism normal”, printr-o perioadă de simbioză, către patru sub-faze secvențiale ale procesului de separare-individuare (Mahler, Pine și Bergman, 1975). Este important de menționat faptul că mai târziu ea a renunțat la conceptul de fază autistă normală pentru primele două luni de viață ale nou-născutului, bazate pe narcisismul primar și bariera de stimuli, realizând că, încă de la naștere, copiii dau semne de contact permanent cu mediul și cu obiectele din acesta și că bariera de stimuli este mai degrabă un „filtru de stimuli”, termen sugerat de Blum (Blum, 2004b). În luna a doua de viață – faza simbiotică –se presupune că sugarul este doar vag conștient de obiecte și că este într-o stare de fuziune „delirant-somato-psihică” (Mahler et al, 1975, p.45). Aceasta e considerată o stare pozitivă de relaționare ce apare într-un context intrapsihic de absență a granițelor dintre sine și altul (Fonagy, 2001). În timpul acestei faze, oglindirea afectelor este considerată de importanță critică. Mama racordată la sugar stabilește și susține un dialog afectiv și motor adecvat cu el prin contact vizual, expresie facială, atingere, susținere, etc, contribuind la integrarea de către sugar a modulării și reglării afective (Blum, 2004). Faza separare-individuare, de la 4-5 luni la 18 luni, constă din câteva sub-faze. Prima este cea pe care Mahler o numește „ecloziune”, în care copilul începe să diferențieze reprezentarea de sine de cea de mamă/altul (Mahler et al., 1975), trecând de la tendința de a se mula pe sine la corpul mamei, la preferința de a explora mai activ, auto-determinat. „Mai mult decât orice alt teoretician psihanalitic, Mahler a recunoscut importanța mersului, o achiziție în maturizare care introduce faza exersării separării-individuării” (Blum, 2004b, p. 542). În timpul acestei a doua subfaze, copilul exersează locomoția pentru a-și crește separarea fizică de mama și pentru a continua literalmente procesul de diferențiere. Aceasta este perioada în timpul căreia Mahler situează adevărata „naștere psihologică” a copilului. Odată cu dobândirea locomoției și poziției verticale, orizontul copilului se extinde și devine
403
Made with FlippingBook Ebook Creator