Înapoi la Cuprins
excitat, căci „lumea este la picioarele sale”. În formularea lui Greenacre (1957), este culmea „aventurii sale amoroase cu lumea”. Este, cum a conceptualizat Mahler, maximul, atât al narcisismului (secundar), cât și al iubirii pentru obiect (Mahler et al., 1975). De asemenea, acesta este momentul în care copilul atinge „vârful omnipotenței sale magice derivate din sentimentul de împărtășire a puterilor magice ale mamei” (Fonagy, 2001, p.66). Subfaza de reapropiere, de la 15-18 la 24 de luni, aduce conștientizarea separării, angoasa de separare și nevoia tot mai mare de a fi cu mama (Mahler et al, 1975). Copilul care devenea tot mai independent, acum începe să realizeze că este un peștișor mic într-un ocean foarte mare, ceea ce aduce cu sine pierderea sentimentului ideal al sinelui și reapariția angoasei de separare. Copilul realizează că mama este de fapt o persoană separată, care s-ar putea să nu fie întotdeauna disponibilă pentru el. Această realizare generează „criza de reapropiere”, ce durează aproximativ de la 18 la 24 de luni. Conform lui Mahler, atitudinea copilului este ambivalentă afectiv, oscilând între nevoia de agățare de mamă și nevoia puternică de separare. Aceasta este perioada în timpul căreia clivajul este la nivel maxim (Greenberg și Mitchell, 1983). Este, de asemenea, perioada în timpul căreia evoluează rapid funcțiile Eului autonom, evidențiate cel mai bine de achizițiile rapide în limbaj și de instalarea testării realității. Diferențele de gen și de identitate de gen apar în conștiință, interacționând cu procesul de diferențiere. În timpul reapropierii, declinul omnipotenței infantile este compensat prin identificări selective cu mama competentă, tolerantă, afectuoasă (Blum, 2004b). Mahler pune accent pe dobândirea constanței obiectului (bazată pe toleranța ambivalenței) și constanței sinelui ca subfază finală a separării-individuării. Aceasta are loc în al treilea an de viață și este un reper major în dezvoltare. Cele două sarcini principale ale acestei perioade sunt dezvoltarea unui concept stabil al sinelui și unui concept stabil al altuia și sunt organizate în jurul coparticipanților la toate relațiile de obiect ale copilului (Greenberg și Mitchell, 1983). Ca rezultat al acestor dezvoltări, copilul își poate susține acum sentimentul propriei individualități, precum și sentimentul de altul ca prezență internă investită pozitiv. El poate funcționa separat în absența mamei/altuia, dobândind capacitatea de a înțelege mai deplin experiența de a fi separat a sinelui și a mamei, a minții lui separate și a intențiilor și intereselor altuia. Cum copilul a internalizat de-acum capacitatea de toleranță și funcțiile reglatorii ale mamei sale, poate mai ușor să tolereze separările, frustrările și dezamăgirile și are o mai mare capacitate de autonomie, individuare, de a fi separat și independent. Mahler a reușit să creeze o interfață între teoria pulsională clasică și teoria dezvoltării a relațiilor de obiect folosind conceptul de simbioză pentru a indica atât o relație din realitate, cât și o fantasmă internă determinată libidinal (Greenberg și Mitchell, 1983). Utilizarea de către Mahler a conceptelor de „mediu cu așteptări medii” (Hartmann, 1927 [1964) și de „adaptare” (Hartmann, 1939), „duce modelul pulsiunilor într-o direcție care alocă în mod implicit relației cu altul un rol explicativ mult mai central […]” (Greenberg și Mitchell, 1983, p. 282). Pentru a descrie „mediul cu așteptări medii”, Mahler a apelat la conceptul lui Winnicott (1960) de „mamă suficient de preocupată” (Mahler 1961; Mahler & Furer, 1968). Astfel, ea a echivalat mediul timpuriu al copilului cu persoana specifică a mamei.
404
Made with FlippingBook Ebook Creator